Chez Mazilique

Londra: Ottolenghi, my love

Daca ar fi sa aleg un singur loc din Londra in care sa ajung maine dimineata la brunch, asta ar fi. Nu e cel mai bun, nu e cel mai frumos, dar pentru mine e minunat si fascinant si intotdeauna o imensa inspiratie.

Bezelele cat niste grapefruituri, picurate cu rozuri delicioase si asezate intr-un echilibru precar sunt primele pe care le vezi. Dedesubt, pe o masa alba sunt asezate-n straturi cupcakes cu glazura de zmeura, briose cu mure, teacakes cu lavanda, cheesecake cu cirese, florentine cu migdale si portocala, tarte cu banane si alune de padure, carrotcake cu crema de branza, brownies fondante, caramele cu visine, prajitura cu crema de lamaie, chec cu mere si ulei de masline, financiers cu fistic. Nu, n-am terminat lista. Si asta nu e nici macar ceea ce ma impresioneaza.

Imi sta mintea-n loc de fiecare data cand vad display-ul de salate. Munti de broccoli, ligheane de cuscus, gramezi de amestecuri crocante in tot felul de combinatii incredibile, in care condimentele joaca un rol principal, iar nucile si alunele dau intotdeauna o extra textura care face diferenta. Voi ma cunoasteti – ma las cucerita cu crispy bacon, nu cu naut fiert. Dar Ottolenghi mi-a schimbat parerea despre salate. Definitiv.

Intreg display-ul este de o simplitate somptuoasa. O alta masa este plina cu quiche-uri, tarte, paini si borcane cu gemuri sau amestecuri de condimente. Meniul il poti vedea scris pe o tabla neagra si in afara de masa rece unde gasesti ton, roast beef, pui si somon, nu e niciun frigider prin preajma. Aici gasesti intreaga filosofie Ottolenghi: mancarea delicioasa este intotdeauna proaspata, pregatita pe loc si servita imediat. Felurile nu sunt sofisticate, sunt doar inventive si fun. Iar peretii, mesele si scaunele complet albe ofera un background perfect pentru culorile vibrante din farfurii.

Intr-o seara la Londra, acum doua saptmani, mi-am bulbucat ochii timp 20 de minute, incercand sa hotarasc ce urmeaza sa mi se intample in farfurie – am sfarsit cu trei salate si o pulpa de pui. (Care nu ar fi fost prima mea alegere, dar eram curioasa cum se poarta cei de la Ottolenghi cu puiul astfel incat sa-l faca neplictisitor. Rezultatul: era tavalit printr-un amestec de scortisoara si alte condimente. Mi-a adus aminte de un fel pe care-l pregateam eu long-long time ago, cand abia ma apucasem de gatit. Si faceam poze mult mai proaste –> look :-)). Am testat inclusiv faimoasa lor salata de broccoli, dar am concluzionat ca cea pe care am adaptat-o eu dupa reteta lui Yotam e mai buna (Moldoveanca de mine: imi place sa trazneasca a usturoi si sa arda a ardei iute. Si mai sunt si modesta. Not).

Dar ce mai conteaza putin usturoi (lipsa) intr-o salata – Ottolenghi e my absolutely happy place. Happiest place. Ever. Un an de zile am avut screensaver la telefon cu vitrina lor, pentru ca pur si simplu mi se pare unul dintre cele mai frumoase lucruri din lume.

Si daca tot m-am apucat de povestit despre this lovely place, o sa continui cu povestea acestui loc si a omului care l-a facut, pe care o tin in drafts din iulie, cand ma pocnise un dor de Londra mai usturator.

***

Sursa foto

In 1997, in Amsterdam, Yotam Ottolenghi termina de scris teza de masterat despre statutul ontologic al imaginii fotografice in filosofia estetica si analitica (yeah, I know, me too o.O). La final, el a trimis trei exemplare – unul indrumatorului sau din Tel Aviv, al doilea filosofului Yehuda Elkana, mentorul sau, si al treilea – parintilor lui. In manuscris a strecurat si o nota: “Asta este lucrarea mea de disertatie. Am decis sa iau o pauza de la preocuparile academice si sa urmez o scoala de gatit”. Cateva luni mai tarziu, baiatu’ intindea aluatu’ la cursurile Le Cordon Bleu, in Londra.

Yotam incepuse inca din facultate, cand era student la Universitatea din Tel Aviv si sub-editor la Haaretz (cel mai vechi cotidian israelian), sa se joace cu retetele de sosuri de paste pe care le invatase de la tatal sau. Iubitul lui, Noam, era cel care spala vasele. La Amsterdam, unde a plecat sa faca un master in filosofie si literatura comparata, a inceput sa gateasca de-adevaratelea. A luat oase de la macelari sa isi faca singur supele de baza, a cautat macrou si hering proaspat in pietele de peste, a trecut prin cartile Juliei Child si a gatit pentru oricine ii cerea, asa ca la ora cinei, casa lui se transforma intr-un open house (mai stiu eu pe cineva :)) (oh whose were the times!).

Primul sau job intr-o bucatarie a fost dupa ce a ajuns la Londra si a terminat cursul de pastry. S-a angajat in restaurantul instelat Micheline The Capital, unde a petrecut trei luni batand albusuri pana a fost promovat la bucataria rece. In prima zi, sous chef-ul i-a zis sa faca un bisque de homar si un amouse-bouche. Aceasta prima zi a fost oribila, noaptea urmatoare n-a putut dormi, iar la mijlocul celei de-a doua zi si-a luat scuterul, a plecat acasa, si nu s-a mai intors niciodata. “Ths is not a normal job“, i-a spus lui Noam.

A fost insa luat sub aripa lui Rowley Leigh (un cunoscut chef londonez) si asa a ajuns in bucataria de la Launceston Place, un mic restaurant unde a devenit rapid pastry chef. Aici a pus accent pe deserturile pe care le gustase in California – cum ar fi placinte cu bezea si tartele cu fructe- , unde fusese cu parintii, cand avea 10 ani. A stat un an la Launceston, a prins curaj, si a plecat sa lucreze pentru un lant de patiserii a lui Raymond Blanc, care insa s-a dovedit a fi un fel de fabrica, unde spuma de ciocolata iesea dintr-o masinarie. Cateva zile mai tarziu, era din nou pe scuter, plimbandu-se pe stradutele din centrul Londrei. In Knightsbridge a vazut un mic deli, Baker & Spice, cu tot felul de salate arabesti, italienesti, ba chiar si pui rotisati sau broccoli la gratar. Din bucatarie a iesit un chef tanar, cam de-o varsta cu el. Era Sami Tamimi, cu care s-a imprietenit rapid si astfel a descoperit ca amandoi au crescut in Ierusalim, in aceeasi perioada, la doar cativa kilometri distanta. Doar ca Sami, un palestinian, locuia in partea araba. Ottolenghi a cerut un job la Baker & Spice si asa au ajuns sa munceasca impreuna – Sami la savoury si Yotam la pastry.

Doi ani au lucrat impreuna, visand (dar si vorbind) din cand in cand despre cum ar fi sa deschida impreuna un loc al lor. In toamna lui 2001, Ottolenghi chiar a plecat sa faca asta. Dupa patru luni de cautari, a gasit un loc, iar dupa cateva saptamani, Tamimi i s-a alaturat. Primul deli s-a deschis in Notting Hill. Cu litere mari, rosii, deasupra intrarii scria “Ottolenghi”. Tamimi nu a avut nimic de obiectat – era visul lui Yotam, viziunea lui, iar banii ii adusese tot el, riscand tot ce avea. “Cativa ani mai tarziu, am devenit partener, dar indiferent de cat de multe carti de bucate scriem impreuna, lasand la o parte si prietenia noastra, eu tot lucrez pentru Yotam. El este seful meu”.

Dupa Notting Hill a urmat deli-ul din Islington, in 2004, care si acum este flagship store-ul, cel mai mare dintre ele, un “all day, muesli-to-Muscat kind of place”. Dupa aceast nou loc, Yotam a fost invitat sa scrie rubrica din The Guardian – tema, la acel moment, a fost “the new vegetarian”, asa ca el a vrut sa prezinte retete interesante, dar pe care oricine ar putea sa le faca daca da o tura pe la un supermarket decent. Nu a fost asa de simplu – multe ingrediente erau ceva mai obscure, dar ce mi se pare amazing e ca lantul de magazine Waitrose a inceput sa-si regandeasca achizitiile, mulandu-se pe retetele Ottolenghi. Practic, daca el intr-o saptamana povestea in ziar despre nush ce reteta cu za’atar de un anume fel, saptamana urmatoare se gasea la raft. Odata cu popularitatea de care s-a bucurat, Ottolenghi a reusit sa schimbe felul in care britanicii fac cumparaturi, gatesc si mananca. Ingrediente odata obscure si de negasit acum sunt prezente in magazine, iar oamenii le recunosc, le cumpara si pregatesc mancarea folosindu-se de ele.

A urmat in 2005 deli-ul din Kensington si in 2007 – Belgravia (pozele de mai sus sunt din Belgravia, eu acolo am fost). Acum doi ani, Yotam si Sami au deschis si un restaurant in toata regula, NOPI (am fost si acolo, I’ll tell you all about it later).

Morala e ca oamenii inteligenti pot face cam orice-i taie capul, cu toate ca Ottolenghi a spus celor de la The New Yorker ca a durat mai mult sa invete care-i treaba cu aluatul (6 luni), decat sa treaca prin Hegel (cateva saptamani groaznice).

Pana sa ajungeti la Londra sa va convingeti ca Ottolenghi e absolut fabulos, aruncati un ochi in cartile de bucate pe care le semneaza: Ottolenghi, Plenty si Jerusalem. Sunt preferatele mele si singurele pe care le-as gati cap-coada, like Julia did with Mastering the Art of French Cooking.

  1. anya says:

    In a doua poza e prajitura cu lamaie bazata pe corflour – gluten free. oh, those were the days. I miss the almod orange choco muffin. best in the world…

  2. roxana d says:

    Foarte fain! Visez numai pistachio financiers acum :)) si munti de salata…

  3. Bianca says:

    O sa razi. In afara de faptul ca n-am mai apucat sa ajung cand am fost la Londra in martie si imi promit ca in honeymoon la anu’ sa trec macar de vreo 5 ori pe acolo, ce m-a impresionat cel mai mult din povestea ta e practic prietenia dintre doi oameni care ar trebui sa se urasca. E asa, heart warming si iti reda increderea in omenire…

  4. Maria says:

    ce de bunatati intr-un singur loc !

Insta Moments

  • Windowsill harvest at @mazilique_studio
  • tender is the night
  • (wannabe ) (ballerina) bun + golden retriever + cuddly hugs = hot dog?! 🌭💛
  • #peach and #pistachio #tart - recipe on the blog and link in profile
  • #figs #clafoutis, soon on the blog
  • 🎶🎶 take my ❤️ and please don't break it // geez, I'm having a cheesy morning at @mazilique_studio
  • Midnight promises at @mazilique_studio 
#testkitchen #chocolatecake #spreadthelust
  • tata crește roșii ❤️🍅
  • catching up with my breakfast