Chez Mazilique

Mazilique Studio – The Reveal (1)

CUM A INCEPUT

 

Daca stau sa ma gandesc macar 15 secunde (noroc ca eu n-am attention span-ul necesar) imi dau seama ca in ultimele luni am facut un super tam-tam povestind franturi dintr-un santier. Iar zilele astea ma pregatesc sa sarbatoresc faptul ca eu mi-am facut un fel de birou. Nu e nicio realizare si nici vreo mare fasaiala. Da, are doua cuptoare smechere si multa lumina naturala, insa pare destul de deplasat cand ma gandesc la the big picture. Insa ce vreau sa sarbatoresc – si o s-o fac cu un palet de bubbly daca reusesc sa-l car pe scari – este ca am reusit, totusi, sa termin acest studio. A fost cel mai complicat proiect pe care l-am facut pana acum. Exclamation point.

Sigur ca oricine a renovat vreodata o camera de camin o sa vrea sa-mi traga una peste ceafa pentru ca pare ca bat campii. Dar pentru a mine a fost greu.

Cand am inceput proiecul, acum vreo sase luni, nu ma pricepeam la nimic din tot ce presupunea aceasta desfasurare. Nu stiam decat ca vreau o bucatarie deschisa, cu o masa mare (foarte mare), cu suficient loc in care sa-mi insir toate oalele si ulcelele si cat sa-mi adun toti prietenii. Si sa fie frumos. Habar nu aveam insa ce avea sa urmeze.

Am vazut prima oara spatiul in dupa amiaza de 1 septembrie. Eram imediat dupa predare si plecasem cu Oana din redactie sa mancam la Simbio. Stateam fiecare cu nasu-n laptopul ei, cand i-am aratat un anunt pe care-l gasisem pe net. Era a doua ora cand dadeam peste el in ultima luna si nu ma impresionase de prima data (as in turns out, nici de a doua oara). Dar cum deja trecuse mai bine de un an si jumatate de cand cautam un loc pentru studio si mi-am zis ca trebuie sa fiu un pic mai deschisa, dat fiind bugetul limitat si pretentiile fara margini. Si i-am arat Oanei pozele din anunt – un open space luminos, dar vopsit cu o tencuiala decorativa galbena si plin de lambriuri de-ti venea sa le pui in semineu.

“Cum ti se pare, merita sa-l vad?”
“Da, ar trebui”
“Vii cu mine? Ai timp maine?”
“Hai acum”, a zis Oana.

Si intr-un sfert de ora eram pe Fainari 5. Pentru cei care credeti in dragoste la prima vedere (I don’t), sa stiti ca n-am simtit vreun fior cand am pasit acolo. Si cand am plecat eram departe de a fi convinsa ca e ceea ce trebuie.

“Ce zici?”
“Cred ca e ok. Ai vazut ce luminos e”, mi-a zis Oana.
“Mda, dar totusi stalpii aia fix in mijlocul spatiului… Nu stiu ce sa zic”

Nehotarata, ca de obicei, a trebuit sa iau o decizie – sa-l inchiriez? Ce o sa fac acolo? Sunt pregatita pentru asta? Am cu ce sa platesc chiria? Am bani sa-l renovez? Dar oare cat ar costa de fapt sa-l renovez? La momentul respectiv eu nu stiam nici cati bani am in cont sau cat castig pe luna. I always figured ca daca am bani sa-mi platesc nota de la carciuma, I’m good to go. Daca raman si de o rochie bleumarin, o camasa alba si o pereche de bilete de avion, life is fabulous. Deci mai money-stupid decat mine nu se putea.

Inainte de a ma hotari daca semnez sau nu contractul de inchiriere am avut 48 de ore in care n-am prea putut dormi, in schimb m-am razgandit cam o data la 20 de minute. Ceea ce a fost incredibil de obositor. Din fericire, The Boy, care la momentul respectiv era more like Some Boy, a reusit sa knock some sense into me cu cateva intrebari care mi-au pus lucrurile in ordine si perspectiva. Si am hotarat sa semnez contractul. Deja sfarsitul lui septembrie.

In octombrie am avut intalnirile cu Eliza, arhitecta talentata de la SYAA, pe care am cunoscut-o in ianuarie anul trecut, la deschiderea Simbio, dar despre care auzisem multe lucruri frumoase de la Dana, care lucrase cu ea pentru reabilitarea si amenajarea casei in care e acum restaurantul.

La prima intalnire, inainte sa vada pozele cu spatiul, a vrut sa stie ce vreau sa fac acolo. I-am povestit ca spatiul va trebui sa gazduieasca o bucatarie generoasa, sa functioneze atat ca loc de testat retete, cat si ca birou, dar sa fie destul de versatil cat sa pot face acolo si dinner parties, ateliere sau pur si simplu petreceri cu prea multa mancare si obscen de mult vin.

“Ok, dar tu ce faci de fapt?”, m-a intrebat Eliza.

Ei, da – buna intrebare.

“Pai eu am blogul asta, gatesc, fac fotografii, uneori mai si filmez, dar in general imi place sa mananc”.

Apoi ea mi-a pus cele mai firesti intrebari – ce inseamna mancarea pentru mine? de ce imi place sa gatesc? dar ce imi place mai mult – gustul mancarii in sine sau e vorba altceva?

“Nu, mancare buna gasesti in multe locuri – si nici nu trebuie sa o gatesti. Cred ca de fapt e experienta – sa faci ceva, sa poti sa imparti cu oamenii, sa poti sa oferi, sa vezi ca se bucura si asa sa primesti si tu ceva inapoi. De asta cred ca m-am apucat de gatit”, am zis eu.
“Da, asta a fost”, i-am spus amintindu-mi de prima cina pe care am gati-o prietenilor, cea care a declansat apoi si blogul asta, undeva prin februarie 2009.

Ma simteam la fel ca pe canapeaua psihologului, insa Eliza, in loc sa ma intrebe daca tata imi spunea ca ma iubeste cand eram mica, in timp ce eu ii povesteam despre ce inseamna mancarea pentru mine si ce rol joaca in viata mea, incepuse sa deseneze. Si a schitat cel mai frumos blat de lucru, care incepea aglomerat de tocatoare, cutite, tigai si boluri cu ingrediente, apoi continua cu farfurii cu mancare, transformandu-se intr-o masa in jurul careia sunt adunati oameni. Asta a fost.

Cei care au lucrat cu mine la vreun proiect stiu ca niciodata nu e asa usor. E greu sa gasesc that sweet spot in care toate lucrurile se fac in ordinea potrivita, la locul perfect. Tot timpul cred ca se poate mai bine si pot sa ma pierd in detalii si ajustarea lor, irosesc timp and I drive everybody crazy, angrenandu-i in cautarile mele. Dar cu Eliza a fost perfect – she nailed it dintr-o schita pe coltul unei foi. In aceeasi saptamana i-am trimis un moodboard ca sa inteleaga mai bine referintele mele estetice, i-am povestit despre obsesia mea cu azulejos alb-albastre si, doua saptamani mai tarziu, ne-am intalnit sa vad propunerea ei de proiect.

Prima luna de santier a fost cea mai grea. Dupa ce m-am intors din Sicilia am inceput efectiv sa lucram in spatiu – era 26 noiembrie.

To be continued

__________

Foto – Catalin Georgescu
Styling:
Luminita Faurescu
Make Up: Dana Petrina
Xrtreme Lashes:
Raluca Popescu

YOU MIGHT ALSO LIKE

  1. Em says:

    Ioi ce tare esti!
    Ma bucur ca te-ai hotarat sa faci pasul asta.
    Must offer free Prosseco pentru inaugurare!
    ;-)

  2. Teodora says:

    Frumoasa poza dar ma simt ca dupa ce am vazut un episod dintr-un serial (I’m well aware that was the point!). I want more!!!! :)

  3. Ana says:

    Felicitări pentru noua apariție! Genială! Iar siteul arată superb! Aștept să ne spui mai multe!

Insta Moments

  • there's #sugar on my soul and #wanderlust in between these covers
  • 50 shades of golden (retriever, get it?)
  • Mornings in the #testkitchen at @mazilique_studio

#poppyseed and #lemon #pancakes, with #maplesyrup and #butter 
#breakfast #sweet #instagood #openkitchen #communaltable
  • Midnight throwbacks 
#taiwan
  • what @ananaie said 
#light #lunch at @mazilique_studio - #salmon #greenbeans #avocado #potatoes #chicory #salad
  • #Pizza time! Recipe on the blog and link in profile
  • Throwback to one amazeballs #breakfast w/ @oana_misha in our @mazilique_studio #teambuilding in #London
  • trust your gut, hug your dog, eat a donut
  • (very) late mornings in the #testkitchen at @mazilique_studio w/ #scrambledeggs and #scallions