Chez Mazilique

Cateva nostalgii si rezolutii culinare

Cum de n-am facut asta niciodata impreuna pana acum?”, mi-a spus Vanda in timp ce framanta aluatul. “Probabil pentru ca trebuia sa se intample acum”.

In februarie se implinesc opt ani de cand am inceput sa gatesc. Intai penne arrabiatta, apoi pui cu legume si scortisoara (dafuq was I thinking?!), apoi briose si chocolate chip cookies, apoi toate sutele de retete care sunt acum pe blog.

Sumac, za’atar, chimion, turmeric, sofran, garam masala – tot felul de condimente mi-au aromat bucataria de-a lungul timpului. Am avut tentative de a gati feluri thai, chinezesti, iar cu bucataria orientului mijlociu chiar gatesc traiesc o adevarata poveste de dragoste care inca nu si-a pierdut din farmec.

Cu toate astea, in oalele mele nu s-a intamplat niciodata o ciorba, tocanitele mele nu au semanat niciodata cu cele pe care le facea bunica, fripturile intotdeauna au fost preparate cu alte mirodenii decat cele care-mi aduc aminte de acasa, iar prajiturile care mi-au iesit din cuptor n-au avut niciodata gustul copilariei.

Intai mi-am spus ca nu e treaba mea sa reiau retetele bunicii – ea stie sa le faca mai bine. Apoi, cand ea n-a mai fost, am concluzionat ca mama oricum face cel mai bun bors de cartofi cu leustean si tata cea mai buna mamaliga. Why mess with perfection, cand ei le fac oricum mai bine decat as putea eu? (prin urmare, nici pana acum nu sunt in stare de niciuna dintre ele).

Asa ca n-am gatit niciodata ceea ce s-ar putea califica drept retete traditionale sau bucatarie romaneasca. Nu dintr-o aroganta cosmopolita, ci pur si simplu pentru ca m-am gandit ca sunt altii care fac asta mai bine decat mine, asa ca eu pot sa mai experimentez pana-mi dau seama ce inseamna de fapt bucataria pentru mine.

Dar sapte ani au trecut, acum se fac opt, iar intr-o dupa-amiaza de sambata acum cateva saptamani, intr-o parcare din fata unei cofetarii, stateam cu un platou de prajituri in brate si pufneam: “Astea nu-s asa cum le facea bunica mea! Si eu as putea sa le fac mai bune!”. 

Urmatorul lucru a fost sa o sun pe mama sa-mi caute reteta in caietele bunicii mele, cele cu foi colorate si coperti cretate, cu care ma jucam cand eram mica (si cand ea nu ma vedea, desigur).

Asa ca in weekendul urmator, impreuna cu Vanda, verisoara mea mai mare si mai frumoasa, am incins cuptoarele de la studio si ne-am apucat sa manjim toate castroanele.

Vanda Popa

Am adus caietele bunicilor noastre, ne-am ales felurile si am refacut retetele catorva dulciuri care ne-au marcat copilaria: prajitura cu foi de napolitana, caramel si nuca, gandacei, pricomigdale, nuci umplute, saratele si cozonaci.

Vanda, desigur, nu era la prima incercare. Ea e cea care stie sa pregateasca pasca de Paste, cozonac de Craciun, si invartita cand mi-e pofta. Ea stie sa framante si sa dospeasca, sa amestece creme si sa ma faca sa ma simt acasa chiar si atunci cand sunt departe.

In acele caiete am descoperit nu doar liste de ingrediente si moduri de preparare, dar si povesti ale familiei noastre, amintiri din copilarie si o nostalgie care te invaluie si te topeste ca pe unt.

Dupa 16 ore in care am gatit retetele desprinse din foile ingalbenite, mi s-a confirmat din nou faptul ca mancarea are aceasta putere miraculoasa care, pe langa faptul ca te hraneste, poate sa tina amintirile vii, sa reconforteze, sa-ti faca dor sau sa ti-l aline, poate sa aduca multumire si sa ofere dragoste. Pentru ca, asa cum mi-a scris prietenul meu A. pe o carte pe care mi-a dat-o atunci cand m-am apucat de gatit: “If you can’t say it with words, say it with cupcakes”. Sau, in cazul meu – cu prajitura in foi de napolitana, caramel si nuca.

N-o sa redau mai jos retetele pe care le-am pregatit in acea duminica. Nu pentru ca nu ar fi bune, ci pentru ca acum – dupa aceasta prima incercare modesta – imi dau seama ca e ceva la care ar trebui sa mai lucrez. Nu cred ca voi reinventa bucataria romaneasca, ca voi aduce in contemporaneitate retetele traditionale – chiar nu am ambitii atat de mari si cu siguranta nici talentele necesare. Dar ce pot sa fac este sa iau caietul bunicii mele si sa incerc sa-l fac (pe) al meu.

Cred cu convingere ca o bucatarie – fie ea locala, nationala sau pur si simplu cea de la tine de acasa – nu poate sa reziste ca traditie culinara fara a evolua. Odata cu timpul, in functie de gusturile personale, pe masura ce le repeti si inveti sa adaugi sau sa elimini – cumva, aceste retete trebuie sa evolueze. Asta cred e singura modalitate de a pastra o traditie vie – sa o reinventezi. Si asta poate insemna sa folosesti sosuri, reductii, geluri sau piureuri exotice sau (cazul meu) – sa pui sare Maldon si ardei iute in prajitura cu caramel. In final, fiecare cu-ale lui. Dar daca aceste retete ar ramane in caietul bunicii mele, atat de rar rasfoit, cu siguranta minciunelele si gandaceii s-ar pierde pana sa ajunga la nepotii mei.

Asa ca rezolutia mea pentru anul urmator nu este (doar) sa ma apuc de fermentat, de crescut maia, de invatat tehnici noi si de revizitat Noma, ci si sa-mi aduc inapoi retetele copilariei. Astfel, nepotii imaginari vor avea parte de dulciuri picante si mancaruri cu si mai mult usturoi decat e cazul. O fi si asta un soi de traditie culinara.

//

Si acum cate ceva despre Vanda – ca despre ea n-am apucat sa povestesc prea multe, dar nu as vrea sa ratez ocazia. In copilarie ma lasa sa stau in hamacul ei si ma dadea in leaganul din curte.

Cand eram la scoala, eram fascinata de bijuteriile ei de argint – cele mai frumoase pe care le vazusem pana atunci (in continuare lucrurile stau la fel). Cand am venit la facultate mi-a spus de unde sa-mi cumpar pantofi misto, iar cand am terminat jurnalismul (nu s-ar zice, stiu), ea era deja medic stomatolog la Dent Estet. Acum, cand nu framantam cozonaci impreuna, e dentista mea preferata (si singura, de altfel), care undeva acum vreo doi ani si-a pus ambitia sa ma faca sa zambesc mai des. Si asta nu presupune doar ca-mi face prajituri, ci si ca uneori tine o freza-n mana, un laser si alte instrumente pe care doar ea stie cum le cheama. Dar e si asta o schema sa nu-mi mai fie frica de dentist niciodata – ma duc la ea si apoi la studio sa gatim. Works like a charm.

  1. Carmen says:

    M-ati emotionat atat de tare incat imi vine sa ma ascund si sa urlu, dar nu de nefericire. Sunteti atat de misto amandoua!! Si spun asta pentru ca va stiu destul cat sa pot sa o spun. Va multumesc si va iubesc!!!

  2. Eficiente says:

    Orice faceti pare delicios! Cunosc si iubesc si eu sa gatesc dupa un vechi caiet de bucate :D

  3. Maria says:

    Your grandma is my grandma’s handwriting doppelganger! Exact asa arata si caietele ei, e fantastic! Plus ca mi-ai facut “pofta” sa i le rasfoiesc, din nou, dupa o intreaga copilarie in care le citeam pe ascuns (ii era teama sa nu i le rup/pierd…).

  4. Aurelian says:

    Ma bucur de fiecare data cand va citesc articolele si vad pozele. Felicitari si mult noroc in continuare :)

  5. Diana says:

    Foarte frumos articol, chiar mi-a placut :)

Insta Moments

  • Honey cookies 🍯🍪 hot from the oven at @mazilique_studio
  • Let’s get the party started 🎉🍾🎁
Maine @fashiondays sarbatoreste 8 ani, asa ca din seara aceasta da startul (in app si shop) reducerilor aniversare de pana la 70%! #HappyFashionDays!
  • Si saptamana asta am niste legume nerabdatoare care asteapta sa fie pregatite in cateva retete pe @bonduelle.ro #InstagramTakeOver
  • Happy Bday, little one year old Lumi! ☀️💛🍯
  • #Peanutbrittle - cel mai simplu și rapid cadou handmade la care m-am gândit anul asta. Rețeta pe blog și link în profil.
  • Xmas mode is on at @mazilique_studio - #lebkuchen recipe on the blog and link in profile • #gingerbread #xmasready #christmascookies #testkitchen #openkitchen #maziliquestudio
  • Peas, spice and everything nice. Stay tuned, pentru ca săptămâna asta (marți și joi) iau cu asalt pagina @bonduelle.ro, unde urmează sa postez o serie de rețete super simple și rapide 😉
  • #lentils and #chorizo #soup - recipe on the blog and link in profile
  • Do nothing. Then rest.