Acasa la noul Simbio, pe Negustori 26

La fel ca multi (muuuulti) altii, am asteptat deschiderea noului Simbio vreo opt luni. In tot acest timp, am scris in minte textul asta de cateva sute de ori. De fiecare data prost, pentru ca cel mai greu imi e sa vorbesc despre oamenii dragi. Dar se cere un mic prolog pentru istoria mea cu Simbio.

In toamna lui 2011 primesc un mail de la Elena Bululete (PR Consultant la Conan), o tipa cu care ma mai intalnisem doar o singura data in urma cu niste luni, si care avusese nenorocul sa fie cu mine la masa in timp ce eu ma strambam la niste prajituri. De data asta, Elena ma invita la brunch intr-un loc din Centrul Vechi, dar in caz ca nu o impresionasem cu mofturile mele la desert, eu am reusit sa ignor cu succes mesajul ei. Norocul meu e ca dintre noi doua ea e mai desteapta si mai profesionista, pentru ca, doua zile mai tarziu, mi-a scris din nou, pe toate cele trei adrese de mail pe care le stia: “Cristina, ai primit invitatia de mai jos? Crezi ca poti sa vii? Eu o sa fiu maine de la 11:00 acolo”.

Asa ca dupa o discutie cu Cookie care a descurs cam asa:

Eu: Auzi, tu ai chef sa mergem la brunch?
Cookie: Ma, nu cred. Ce crezi ca-i acolo?
Eu: Inca vreo bomba probabil. Si mai e si-n Centrul Vechi.
Cookie: Pffff!

…ne-am hotarat (cu greu) sa mergem. Gandindu-ma acum, habar n-am cum de-am reusit sa ne urnim. Ba ne-am si gandit sa anulam, pentru ca vremea in acea duminica era oribila. Dar cumva am ajuns sa batem prin ploaie toata strada Selari – pe atunci o ruina plina de santuri, gropi si praf si noroi – fara ca nici macar sa gasim micul bistro. Intr-un final, tot Elena a fost cea care ne-a ghidat via telefon si, atunci cand am ajuns intr-un final, ne-am asezat la masa de la geam (care a ramas mult timp apoi masa mea preferata), Dana a fost cea care ne-a primit cu cate un pahar de mimosa.

And the rest is history.

//

Patru ani si ceva mai tarziu, Dana si Elena sunt doua dintre prietenele mele bune – alea cu care ma consult de fiecare data cand trebuie sa iau vreo decizie super-importanta si care sunt la curent cu toate tampeniile pe care le fac. Avem traditia noastra anuala la Werchter, planuri de vacanta si multe sticle de prosecco baute impreuna la activ.

Asa ca o sa intelegeti ca nu pot fi obiectiva cand vine vorba de Simbio. Si nici nu vreau – in ultimele opt luni in care am asistat saptamana de saptamana la evolutia lucrarilor, in care Dana povestea despre santier, structuri consolidate, betoane turnate, autorizatii luate, dar si meniuri noi, burgeri si cocktailuri cu cardamom, m-am atasat de proiectul prietenei mele suficient de mult incat acum, ca e deschis, sa ma incerce un sentiment de mandrie si bucurie. (Plus un pic de mahmureala dupa petrecerea de lansare care a fost miercuri). Siropos, dar adevarat – e foarte misto sa ai prieteni amazing, puternici si ambitiosi, care muncesc mult, bine si fac lucruri frumoase.

Exact cam cat de frumoase puteti sa va convingeti mai jos. Dana Nica si Iulia Younis au reusit sa faca din noul Simbio un “acasa la Simbio” cumparand o casa veche de peste un secol si reabilitand-o spectaculos impreuna cu biroul de arhitectura SYAA, sub coordonarea Elizei Yokina.

 

 

 

Ce mi-a placut cel mai mult e maniera in care au pus in valoare elementele vechi ale casei – nu au intervenit asupra arhitecturii, au pastrat tamplaria, usile, sobele, parchetul, oglinda venetiana, vitraliile, ba chiar si bucati de faianta si cateva decoratiuni, insa nimic din toata imbinarea aceasta nu e apasator, exagerat sau, pur si simplu, too much. Dar, cum spuneam, eu ma simt deja ca acasa aici.

“Brief-ul a fost «un loc in care sa te simti ca acasa»”, imi spune Eliza atunci cand o intreb de la ce a pornit. Nu stiu ce sa zic, dar eu le-am anuntat deja pe Dana si Iulia ca o sa ma cam mut la Simbio. Ieri am stat acolo de la 14:00 la 22:00 si inca nu mi-au pus interdictie. Azi m-am intors la 11:00. As spune ca s-a implementat cu succes conceptul.

 

Si acum sa va prezint mai jos masa mea preferata – te intampina in primul salon de la parter (*la parter nu se fumeaza in niciuna dintre camere), imediat cum intri. E o masa comuna, care in mijloc are o oglinda ce reflecta luminatorul din tavan. “Lumina este un element care a dat tonul locului”, mi-a mai spus arhitecta. “Cand am vazut lumina, mi-am adus aminte de un tablou al lui Horia Bernea care reprezenta un interior ce da spre o gradina. Am incercat sa redau atmosfera aceea”, mi-a explicat Eliza. Ce-i drept, salonul verde, care are un balcon-terasa ce da spre gradina, pare o prelungire fireasca a acesteia.

 

 

 

 

 

 

Barul de la subsol (**fumatori) are un look ceva mai industrial. Tejgheaua a fost construita din beton, iar scaunele de bar sunt niste replici ale celor folosite de mecanici.

 

 

 

Ce mai urmeaza? La primavara se deschide terasa in gradina cu gutui si hortensii din spatele casei, iar la vara va fi amenajata si mansarda casei.

Pana atunci insa, la Simbio sunt 90 de locuri, distribuite pe cele doua niveluri. E deschis in fiecare zi, de la 10 dimineata si pana la 12 noaptea, iar vinerea si sambata petrecerea se intinde pana mai tarziu.

Si ca sa trecem la lucrurile cu adevarat importante (spoiler alert: burgeri!) – noul meniu pastreaza preparatele mai populare, cum sunt asian beef salad, turkey ham sandwich sau french toast-ul, breakfast-ul tine in continuare toata ziua, dar acum exista si o gramada de burgeri (inclusiv unul din quinoa for all you vegans out there).

 

 

Iar unul dintre new entry-urile mele favorite este Grandamom  – un daiquiri cu rom, Grand Marnier, cardamom (hence the name, doh), suc de lime si sirop de miere inventat de Iulia.

 

Draga Simbio, e tare bine inapoi acasa!