[road trip] Din Puglia in Amalfi. Si inapoi

[MAZI]  Acum vreo doua luni, Oana ma intreaba: “Vrei sa mergem in Bari?”. Si cum nu-mi amintesc sa nu fi raspuns vreodata la provocari care presupun calatorii, i-am zis “da” si am propus cateva zile la jumatatea lui aprilie. Doua ore mai tarziu aveam biletele de avion.

[OANA] Stateam linistita in birou la inceputul lunii aprilie, cand mi-a aparut o notificare in calendar: 20 aprilie – Bari! M-am intors spre Cristina si am intrebat-o confuza: “Ce e asta?”, doar ca sa aflu ulterior ca o simpla sugestie s-a transformat in bilete de avion cumparate fara stirea mea. M-am lamurit rapid ca ea e genul care ia in serios orice propunere traznita. Insa n-am putut sa nu ma bucur – auzisem lucruri minunate despre Puglia si eram convinsa ca acolo voi gasi cele mai bune fructe de mare din viata mea.

[MAZI] Ce pot sa spun – bine ca nu am inteles “Bali” in loc de “Bari”, pentru ca altfel ar fi aratat road tripul nostru.

//

[MAZI] Am luat valizele cele mai mari pe care le aveam (lamaile de Sorrento, sticlele de ulei din masline Frantoio, vinurile Primitivo si Negroamaro, pungile cu orecchiette proaspete si bucatile de pecorino maturat sigur n-or sa se care singure acasa.)

[OANA] Planul era asa: luam in bagaj cat mai putine haine, cosmetice si toate lucrurile necesare unei vacante, pentru a lasa loc cumparaturilor locale. Asta inseamna ca, doua rochii si trei bluze mai tarziu, ne-am infiintat la Otopeni cu doua trollere mari si aproape goale, pregatite pentru shopping de zile mari.

//

[MAZI] La pranz am aterizat in Bari. Am inchiriat o masina automata pentru ca blonda mea colega inca mai are de lucrat la jocul ambreiaj-acceleratie.

[OANA] Aceasta informatie nu este chiar corecta: am inchiriat o masina cu transmisie automata fiindca imi place sa am o mana libera pentru mancare atunci cand conduc. Nu poti sa tii mancare in mana dreapta atunci cand schimbi vitezele des, iar una dintre cele mai mari bucurii ale unui road trip este mancatul in masina, nu puteam sa stau degeaba in timp ce Cristina se infigea intr-o bucata de salsiccia (ceva carnat italienesc de porc, asezonat din belsug cu fenicul si ardei iute)

//

[MAZI] Am ajuns in camera de hotel si Oana s-a conformat rapid la programul mediteranean, incepand vacanta cu o siesta. Prin urmare eu am plecat in recunoastere (a se citi “prima pizzerie intalnita in cale”). “Pot sa iau berea asta to go?”, intreb eu pe baiatul care mi-a impachetat felia de foccacia barese (sau pugliese, adica cu rosii si ulei de masline, traditionala in zone precum Bari, Brindisi, Lecce si Taranto). “Sigur ca da. Esti in Italia!”, mi-a spus el. Iar eu am stiut ca am ajuns unde trebuie.

[OANA] Aici nu am nimic de adaugat, fiindca am dormit lemn si am deschis ochii doar cand mi-a adus Cristina o felie de pizza nasoala. In schimb, am avut timp berechet sa studiez camera unde fuseseram cazate, la B&B-ul unei familii de localnici, dintre care unul singur vorbea limba engleza. “Camera” este impropriu spus, fiindca multe dintre casele din centrul istoric al orasului Bari ofera cazare intr-un fel de buncar la parter, in spatii cu un geam de 10cm si usi de garaj.

//

[MAZI] Cum colega a gasit de cuviinta sa-si transforme siesta intr-un power nap de 14 ore (!?!), dupa un scurt research in care am facut o medie intre restaurantele cu cele mai bune recenzii si proximitatatea lor de hotel, am plecat catre Terranima, o trattorie cu meniu specific zonei.

Aici am gasit de cuviinta sa ma iau foarte in serios, si m-am lasat pe mana celor de acolo. Ce a urmat a fost un ospat spectaculos, cu antipasto format dintr-o salata de orz si fructe de mare, un meat board cu mezeluri crud-uscate din zona, plus trei feluri de branza proaspata, precum si un platou cu fenicul gratinat si souffle de conopida.

Lesne de inteles ca oamenii imi supraestimasera capacitatea de a trece prin tot meniul, insa am incercat sa nu-i dezamagesc. Am continuat cu orecchiette di grano arso (un tip de paste facute din trei parti faina semolina si o parte de faina din grau care a fost intai copt si apoi macinat) cu sos de rosii si busuioc…

…urmate apoi de o friptura de vitel cu sos balsamic. Sper ca nu le-am frant inima cand am spus stop joc inainte de desertul cu ciocolata cu care ma imbiau.

Cand am ajuns la hotel, Oana dormea in continuare.

[OANA] ZzzzzZZzzzzZZZZzz

//

[MAZI] A doua zi dimineata am sarit am luat masa pe acoperisul casei in care am stat, unde am ras un platou cu prosciutto si un castron cu capsuni parfumate. Blonda din camera adormita isi revenise, asa ca am pornit sa exploram putin orasul vechi.

Am luat-o pe malul marii, am intrat apoi pe stradutele intortocheate si ne-am plimbat pe sub franghiile cu rufe puse la uscat, tragand cu ochiul in portile in care femeile stateau de vorba in timp ce modelau orecchiette.

Am gasit niste rosii fenomenale, zucchini pitici si lazi cu hribi proaspeti. Cu siguranta, in Puglia era alt anotimp. Unul mult mai frumos.

[OANA] Cu siguranta, Cristina pare mai impresionata acum decat cand a fost cand ne plimbam pe stradutele din Bari. Da, totul arata romantic, cladirile vechi cu stradute inguste si rufe intinse la uscat erau pitoresti, insa nimic spectaculos. Intr-adevar, femeile care modelau orecchiette la parterul cladirilor, pe care le intalneai la tot pasul, erau speciale pentru farmecul locului, aici am gasit chiar si foccacia di patate si rosii parfumate, insa nu suficient cat sa ma faca sa vreau sa ma intorc in acest oras.

//

[MAZI] La pranz ne-am indreptat spre Ostuni, un orasel alb, aproape de mare, la sud de Bari. Ne-a intampinat cu strazi albe si pustii, dar pe care am gasit gelaterii artizanale si restaurante linistite.

Pentru pranz am ales Osteria del Tempo Perso, recomandat de localnici ca fiind unul dintre cele mai bune locuri pentru luat masa. Am impartit cu Oana anghinare gratinate, tagliatelle cu hribi si salsiccia, si orecchiette cu midii si vongole.

[OANA] Fiindca in Romania nu gasesti anghinare proaspete la tot pasul, am incercat sa profit de zilele in Puglia sa mananc cat mai multe cu putinta. Din pacate, anghinarele gratinate de la Osteria del Tempo Perso, umplute cu un mix de branza si pesmet, erau prea scaldate in ulei ca sa ne putem bucura de gustul de leguma proaspata. Orecchiettele si spaghetelele erau gatite foarte bine, insa midiile si vongolele care le-au insotit pe primele nu s-au ridicat la inaltimea asteptarilor pe care le aveam, de cand toti cei care vizitasera Puglia imi spusesera ca aici voi gasi cele mai bune fructe de mare.

//

[MAZI] Am parasit orasul alb si am pornit si mai departe spre Lecce, un mic oras baroc, denumit si “Florenta sudului”, datorita numeroaselor monumente arhitecturale. Daca ajungi aici, nu rata Piazza del Duomo, bisericile Santi Niccolo e Cataldo si San Giovanni Battista, precum si amfiteatrul roman.

Sau, poti sa faci ca noi, adica sa mergi la Pescheria Con Cottura pentru peste proaspat, la Trattoria Nonna Tetti pentru mancare locala traditionala si la Quanto Basta pentru cele mai bune cocktailuri din oras.

[OANA] Dupa ce savurezi cocktailurile de la Quanto Basta, e important sa nu faci ca noi si sa iti uiti actele de identitate la hotel. In general, evita sa iti lasi actele de identitate in mainile unor receptioneri la fel de uituci ca tine, si astfel sa te trezesti a doua zi, 300km mai tarziu, cu un telefon misterios. “Helău mis, dis iz Pasquale from Hotel in Lecce. Iu forgaț ă buc hiăr last nait… end ior pasport!”

//

[MAZI] Inapoi in camera de hotel, intre doua pahare de prosecco, Oana a apasat din nou butoanele de wanderlust: “Cristina, nu vrei sa mergem pe Coasta Amalfitana?”. Evident, a doua zi dimineata m-am urcat in masina si am condus de pe malul Adriaticii pana pe cealalta coasta…

…si m-am oprit abia peste 500 de kilometri, in Positano

[OANA] Deja ma plictisisem de Puglia, o zona care, cu toate ca era draguta, nu imi oferise nici o experienta memorabila. Asa ca mi-am amintit de Diane Lane in Under the Tuscan Sun si vizita ei la Positano, un orasel boem, insorit si calduros pe malul Coastei Amalfitane, si mi-am imaginat ce frumos ar fi sa fim acolo. Asa ca i-am dat un picior lui Mazilu, care sforaia alene, si am intrebat-o daca nu ne-ar sta mai bine pe cealalta parte a Italiei.

//

[MAZI] Zeii lamailor de Sorrento ne-au ajutat si Oanei nu i s-a facut rau pe serpentinele spectaculoase dintre Salerno si Positano, asa ca atunci cand am ajuns ne-am grabit spre plaja, unde nisipul inca era cald de peste zi, iar soarele coborase aproape de stancile care se scufundau dramatic in mare. (Stiu ca suna a descriere din literatura romantica ieftina, dar peisajul era intr-adevar spectaculos, doar ca vocabularul meu limitat ii face un deserviciu).

[OANA] E foarte adevarat. Daca nu ai ajuns pana acum pe Coasta Amalfitana, lasa orice faci, intra pe orice site de zboruri, cauta un avion pana la Napoli si rezerva-ti un loc. Despre Positano, orasul unde am petrecut cele mai frumoase (patru!) ore din aceasta vacanta, John Steinbeck spunea: “Positano bites deep. It is a dream place that isn’t quite real when you are there and becomes beckoningly real after you are gone.” Poate e datorita caselor pe stanci, poate datorita lamailor-gigant, cu care Cristina are tot felul de fantezii ce includ sorbetto si bezele, sau poate dupa cat de mult insista localnicii sa ramai, cert e ca Positano e un loc care iti ramane in minte multa vreme.

Contrar aparentelor, Oana nu se uita dupa un avion care flutura un banner cu seminte Nutline, asa cum ar fi facut in Eforie

//

[MAZI] Cand ne-am revenit din reverie (chiar daca blonda inca mai ofteaza si azi “Ce frumos era in Positano. E cel mai frumos loc din lume”), am cautat totusi un loc pentru masa. Cateva serpentine mai tarziu si o recomandare via telefon de la Lightaholic, am gasit La Tagliata, un restaurant cocotat pe o stanca, care oferea nu doar o priveliste care-ti taia rasuflarea, dar si o salata de fagioli cu gogonele murate cum n-am mai intalnit pana acum.

(Altfel, acolo am dat peste cel mai prost vin pe care l-am gustat in ultimii ani si am platit o nota prea mare. Dar pentru cat de nepregatite ne-am prezentat intr-un loc plin de turisti chiar si in mijloc de aprilie, in final cred ca ne-am descurcat onorabil).

[OANA] Atunci cand un restaurant e cocotat pe o stanca pe coasta Amalfitana, asta inseamna ca trebuie sa urci cu masina un drum cu niste curbe senzationale, cu o singura banda, cat de cat lata, dar pe care trebuie sa circule masini pe doua sensuri, fiecare cu cate un scuter lipit de ambele laterale, scutere conduse la randul lor de italieni care urla pentru ca nu i-ai lasat sa iti taie fata. Altfel, restaurantul cu meniu fix (adica mancai ce ti se punea in fata, chestie care pe mine ma emotioneaza mereu) ne-a dat o priveliste memorabila, iar salata rece de fasole alba cu gogonele si telina a fost, intr-adevar, o experienta unica. Nici anghinarele la cuptor cu broccoli n-au fost de neglijat, nici ravioli umpluti cu ricotta afumata, o specialitate italieneasca greu de gasit la noi.

//

[MAZI] Dar odata cu apusul soarelui, am plecat din Positano precum niste Cenusarese (inca 500 de kilometri!) inapoi in Lecce (totusi aveam nevoie nu doar de cartea lui Alice Munro pe care o uitasem la hotel, ci si de pasapoarte), si apoi pe coasta, in Polignano, unde am si ramas peste noapte (a se citi “3,5 ore de somn”). Dar macar am avut a room with a view.

[OANA] Polignano A Mare este cel mai frumos orasel unde am stat in Puglia. Daca ajungi acolo, cazeaza-te la Malu Bed and Breakfast, un hotel care iti ofera o priveliste incredibila la mare si un mic dejun dubitabil, insa pe o terasa superba. Altfel, nu-ti bate capul prea tare cu zona respectiva, urca-te in masina si mergi pe Coasta Amalfitana. Merita toti banii pe care o sa ii lasi acolo.

//

[MAZI] Dupa micul dejun din Polignano am revenit in Bari, am umplut valizele mai sus mentionate cu kilograme de orecchiette si litri de vin rosu, apoi am plecat spre aeroport. Pe drum a trebuit sa-i promit Oanei ca ne intoarcem in Amalfi. Insa in ziua in care am scris textul asta am cumparat bilete la Dublin. Deci cine stie ce mai urmeaza.

[OANA] Din Bari mi-am facut un stoc impresionant de paste Trofiette, pungi de castane coapte ready-to-eat (sunt disponibile cum sunt la noi fructele uscate) si 20 de borcane de mostarda di pera si composta di peperoni – primul este un condiment-sos cu bucati de pere, miere, branza Fontina si hrean, iar ultimul este un gem fin de ardei gras cu Pecorino – doua mari inventii, pentru care m-as intoarce oricand in sudul Italiei, insa am auzit ca mi se pregateste un turneu cu bere si oiski in Dublin. Vom afla.

[MAZI] Dar pana atunci – fetelor, dans! Acum si pe video.