[The Boy] despre experienta la Noma

In spiritul unei democratii temporare, The Boy a primit drept la replica si spatiu in care sa-si relateze propria experienta de la Noma. Din ce scrie, pare sa fi mers cu alta ocazie si sa fi stat la alta masa decat mine. Nu asa s-a intamplat, dar mi se pare un exemplu foarte bun pentru cum aceeasi experienta poate fi foarte diferita de la caz la caz si cum beauty is in the eye of the beholder (sau in farfuria lui) (sau nicaieri). Ce trebuie inteles de aici e ca orice review cititi, aici sau in alta parte, trebuie luat ca atare – with a grain of salt. Parerile unui om – fie el Jay Rayner, Anthony Bourdain, Frank Bruni sau oricine credeti voi ca e important – sunt, in mod evident, bazate pe repere foarte personale si devin credibile in masura in care 1/ experienta acumulata de acesta ii ofera greutate si ii valideaza parerile, 2/ rezoneaza cu propriile idei ale cititorului si 3/ parerile sunt suficient de bine argumentate incat sa devina relevante. Iar cele ale lui B. sunt, chiar daca eu nu sunt de acord cu ele. But I enjoy witty debates and well formed arguments. Dupa cum puteti citi mai jos.

Noma.
Epicentrul hipsterismului culinar.

Primul lucru pe care il observi cand ajungi la Noma (asta dupa ce ai observat banalitatea orasului) este un trying too hard al staff-ului. Ai intrat si tot staff-ul de servire se aduna in fata si iti ureaza bun venit in acest sanctum sanctorum culinar. Nu cumva sa uiti sau sa nu realizezi importanta si semnificatia locului. Pentru ca e normal ca oamenii care ar trebui sa se asigure ca tie ca si client nu iti lipseste nimic si ca totul este perfect pe parcursul experientei tale acolo, sa dispara cu totul din sala, lasand mesenii nesupravegheati. Trebuie sa recunosc ca nu am simtit vreo secunda lipsa atentiei din partea personalului, dar e o nuanta pe care am sesizat-o si care s-a dovedit pana la sfarsitul pranzului parte a unei atitudini generale acolo – it’s not about you, it’s about them.

Mancarea am vazut-o ca pe un amalgam de imaginatie, frustrare, ingeniozitate, lipsa de incredere, prospetime si absurd. Pe scurt, nimic memorabil, dovada si faptul ca imi este greu sa imi amintesc acum ce am mancat in afara de cateva ingrediente – calcan, mazare, king crab, rubarba.

Imi amintesc insa socul pe care l-am avut in momentul in care mi-a fost adusa o farfurie cu frunze – un element interesant pentru ca pe cat de mult mi-a displacut din punct de vedere culinar, pe atat de puternic mi s-a imprimant in minte. Ideea in sine mi se pare inca o dovada a faptului ca incearca prea mult, vor cu tot dinadinsul sa demonstreze ca se poate. Probabil daca ar fi in desert, ar gasi o varianta sa faca un mousse de nisip pe care sa il transforme in ceva comestibil. Dar de aici si pana la a ridica 3, 4, 5 sau 6 frunze – cate au fost – la rang de arta culinara mi se pare cale lunga. Haideti sa nu ii mai facem eroi pe cei care nu au de ales.

Celalalt fel pe care mi-l amintesc a fost un desert – muschi de padure fiert in ciocolata. Sincer, atunci deja ma amuzam pentru ca trecusem prin toata experienta si mi s-a parut ca vor sa puncteze cu tot dinadinsul ca ceea ce conteaza cu adevarat pentru ei este sa fie diferiti, si atat. Nu diferiti mai bine, nici diferiti mai rau, pur si simplu diferiti de dragul diferentei. Diferiti sa poata spuna o poveste, diferiti sa poata sa vanda aceasta poveste.

Nicaieri nu e mai clar asta decat la vinurile pe care le ofera – banuiam oroarea oenologica si nu m-am lasat pe mana lor cu tot felul de bauturi incerte (as fi apreciat curajul si in alte zone, de exemplu, lista de vinuri – o selectie de 80% din Italia si Franta, preponderent organic sau biodinamic, cu foarte putine optiuni din Germania si, surprinzator, destul de multe din Austria; cam mainstream ca regiuni, domnilor, cam mainstream).

Dar, am avut nesansa de a gusta un pahar de asa zisa champagne (cu o prezentare de 5 minute despre domnul care o face si creste via dupa luna si stele, si imbuteliaza in sticle de 6 litri o anumita parte a productiei special pentru ei, ca asa sunt ei, speciali), care nu era mai mult de apa minerala “with gas” amestecata cu drojdii. Si un Chenin Blanc (cu o poveste asemanatoare), care era un tulburel, cam ce gasesti pe marginea drumului in Valea Calugareasca sau Vrancea la PET de 5 litri cu 5 lei litrul.

Punctual, alegerea vinurilor mi s-a parut emblematica pentru atitudinea locului – sa fim diferiti cu orice pret, sa avem lucruri unice indiferent de calitate si preturi, si orice ar fi sa ne perpetuam bula noastra de minunati, inovatori, pionieri. Acum sigur, se poate, si e chiar probabil ca eu sa fiu un incult si ingust la minte si sa nu fi inteles arta ce mi-a fost prezentata in farfurie si in pahar – ca un tablou de Jackson Pollock. Dar chiar daca pe cel din urma nu-l inteleg, ma pot pierde in el incercand sa il deslusesc, si mai presus de orice, imi produce o placere vizuala.

Noma nu mi-a produs o mare placere, decat la ceva timp dupa, cand am citit un articol despre doi pusti care s-au dat “creatori de arta culinara” la unul din cele mai mari evenimente culinare din Europa. Acolo au propus spre degustare o alternativa high-end, organica, delicioasa, la mizeriile servite de McDonald’s, la nivel declarativ. Faptic, au taiat bucati de mcnuggets, big mac, si dublu-cheese, au infipt scobitori in ele si le-au dat spre degustare numerosilor experti si critici. Placerea produsa de Noma pentru mine a constat in faptul ca oameni care au ridicat in slavi restaurantul pentru avangarda si arta sunt capabili sa ridice in slavi si McDonald’s, doar sa nu stiu ca o fac. Pentru ca altfel se sparge bula, si nu mai suntem diferiti.

Dar pana la urma asta nu spune nimic despre loc, ci doar despre propria-mi micime.