Noma

15 Nov 2016, Cristina Mazilu

De ce e unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au intamplat anul asta

 

Stateam pe sezlongurile din parcarea care dubleaza terasa restaurantului Kødbyens Fiskebar si asteptam sa fim asezati la o masa pentru cina.

Nu stiu ce faci, dar te rog foarte mult maine sa nu-mi strici cheful”, i-am zis lui B. Ceea ce poate suna ca o rugaminte, dar de fapt era o conditie nenegociabila. “Mi-am dorit foarte mult sa merg la carciuma asta si astept asta deja de trei ani, asa ca nu ma intereseaza ce faci. Maine mananci scaieti prajiti, o sa-ti placa si o sa-ti tii restul de comentarii pentru tine”.

Ca sa ne intelegem, dictatura asta nu a existat dintotdeauna, dar The Boy tocmai livrase un rant, de altfel pe alocuri justificat, despre cum maître d’-ul de la Fiskebar, care ne-a pus sa asteptam pentru masa pe care o aveam rezervata, ar trebui sa faca altceva cu viata lui. Daca pentru un sfert de ora in plus, timp in care am baut vin alb cat timp soarele apunea peste halele din Kødbyen, B. a concluzionat ca restaurantul nu-si merita hype-ul, nu aveam nicio curiozitate sa aflu ce o sa spuna a doua zi, cand urma sa mancam licheni, muschi si furnici. La Noma.

Era prima data cand ajungeam in Copenhaga, dar asta nu pentru ca nu mai existasera incercari. In august 2014, cu unicul scop de a ajunge la Noma, desemnat la acel moment, pentru al patrulea an, cel mai bun restaurant din lume, aveam bagajele facute. Masa fusese rezervata cu trei luni inainte (lucru deloc usor, de altfel, avand in vedere zecile de mii de oameni care blocheaza serverele in ziua in care se fac rezervarile online), biletele de avion erau cumparate, ba chiar ne stransesem o gasca intreaga cat sa ocupam masa rezervata special pentru big parties.

Asa ca, intr-o dimineata de sambata, acum doi ani, am plecat la Otopeni infometata si plina de mari asteptari. Cand la 12:00, ora decolarii, difuzoarele de la poarta 6 au anuntat ca zborul este delayed eram relaxata, pentru ca, oricum, mai erau sapte ore pana la cina pentru care aveam rezervarea, deci suficient cat sa ajung la timp, ba chiar sa imi deschid apetitul cu un aperitivo in oras, inainte. Cand s-a facut ora 17:00, iar eu eram tot in aeroport asteptand sa aflu cand urmeaza sa decolam, mi-am dat seama ca nu mai am nicio sansa sa mananc licheni overpriced in seara aia. Sau in anul ala. Cu o durere de stomac surda – nu stiu nici acum daca de la foame sau de la nervi – am plecat inapoi acasa. Mi-am petrecut seara pe canapea, mancand un pepene si facand scroll pe Facebook intre postarile prietenilor mei care sorbeau sampanie din niste gulii scobite la Noma, si restul cunoscutilor, care erau la concertul The National de la Summer Well. N-a fost un weekend bun.

Asa ca de data asta am fost pregatita. De la inceputul anului am inceput sa vanez rezervarile, stand luna de luna la o coada de peste 1.800 de persoane. In primavara am si reusit, asa ca pe 6 august aveam o noua promisiune a unei mese acolo.

O sa sar peste povestea proasta despre cum era sa pierd din nou avionul pentru ca nu mi-am pus ceasul sa sune, let me just give B. some credit ca m-a trezit la timp.

Dupa ce in seara precedenta ne facusem incalzirea la Fiskebar, eram in drum spre Noma.

Buna ziua, Cristina Mazilu ma numesc, am o rezervare de doua persoane la ora 13:00. Intarziem 5 minute. Suntem pe drum. Ajungem imediat”, va rog mult-mult-muuuuult sa ma primiti chiar daca intarzii un pic, de fapt eu nu intarzii niciodata, dar m-am ratacit pe canalele astea si nu gasesc un pod sa ajung la voi, mananc tot din farfurie and I’m a great tipper, da’ va roooooog sa nu-mi dati masa altcuiva, ca o sa plang in timp ce va sparg geamurile, as mai fi adaugat eu, in timp ce alergam pe piatra cubica.

 

O dupa-amiaza, 20 de feluri de mancare si 4 ore

Vantul batea tare si strada era pustie cand am ajuns pe cheiul Københavns Havn, incercand sa nu mai gafai de parca tocmai as fi incheiat un maraton. In fata restaurantului – a carui poza am vazut-o de mai multe ori de cat as vrea sa recunosc, peste tot de la paginile de Facebook ale prietenilor mei suficient de destepti cat sa plece in urma cu doi ani cu avionul de cu o zi inainte de rezervare, la articolele din New Yorker si The Guardian si alte zeci de publicatii a caror referinta mentionata ca din intamplare poate nu ma fac sa par la fel de semidocta – aveam fluturi in stomac. Probabil ca imi era foame.

noma_mazilique-25

Restaurantul se afla intr-o cladire de caramida din secolul al XVIII-lea, care a fost renovata in 2011. Cladirea e un fost antrepozit unde vasele de marfuri descarcau peste pus la sare, produse din balena – uleiuri si piei –, aduse din Islanda, Groenlanda, Insulele Feroe si mai din toata zona de nord a Atlanticului. Acum e casa celui mai faimos danez de la Hamlet incoace.

Cand am intrat, nu doar ca m-au si primit (am spus doar ca aveam emotii), dar toti cei vreo 25 de bucatari si ospatari, cu sorturi gri si camasi la fel, s-au adunat in fata intrarii sa ne salute, adunati unii langa altii, intr-un moment atat de picture perfect incat pareau pregatiti sa faca poza de final de an la scoala.

Am fost condusi la masa, unde – eu inca high dupa intalnirea cu the welcoming committee, iar B. clar enervat de tot circul – am comandat prima sticla de vin. In timp ce-mi turna in pahar, tipa care ne servea ma intreaba:

Tu ai un blog si ai lucrat la Good Food, nu?”.
“Da”, ii raspund cu un zambet care aproape-mi innoda urechile, in timp ce B. isi dadea ochii peste cap.
“Imi place blogul tau”, a mai spus ea si a plecat. Suficient de repede cat sa nu ma vada ca ma topeam de placere, ca untul uitat la soare.
“Iti dai seama ca te-a cautat pe Google inainte sa vii, nu?”, a tinut B. sa-mi sublinieze. “Asa fac probabil cu toata lumea”.
Bineinteles ca asa fac, dar uite ca la attention whores ca mine functioneaza. Deja voiam sa-mi aduca lista de sampanii.

Asa ca, odata schimbate politeturile, amabilitatile si magulirile, a inceput totul.

N-o sa enumar mai jos exact ce anume am mancat in detalii precise. Nu doar pentru ca nu mai tin minte sau nu mai stiu exact cum se numea fiecare ulei, frunza, petala si fulg din farfurie, ci pentru ca incercarea ar fi futila. Orice insiruire a meniului as prezenta, ar fi irelevanta si lipsita de valoare si reverenta. E o capcana in care au cazut multi food writers, mult mai talentati decat mine.

As vrea sa pot descrie cu elocventa fiecare gust al acelor combinatii complexe pe care le-am incercat, dar adevarul este ca, majoritatea felurilor pe care le-am testat in meniul de degustare, aveau aroma ingredientelor folosite, dar un gust ca nimic din ce am incercat pana acum.

Ce pot eu sa spun, si sa incerc sa descriu, e ca o masa la Noma e in sine o experienta. In primul rand fizica, in cel mai propriu sens al cuvantului – pentru ca totusi e vorba despre mancare, pregatita cu ingrediente anume, intr-un fel specific si precis, servita intr-un anume fel, timp si loc. In al doilea rand, una care te invata o lectie.

Nu am cum sa redau intr-o cronica pe minute ce a urmat. Restaurantele care te lasa la finalul mesei fara uzul propriului vocabular sunt probabil cele care ti-au servit ceva mai mult decat mancare. Ca un exercitiu de demonstrare a propriei incapacitati, pot povesti ca primul fel a fost o mica tartina cu rubarba gatita in suc de sfecla si alge. Intensa si foarte acida, cu un postgust de trandafiri (datorita uleiului folosit).

noma_mazilique-1

Au venit apoi pe masa un ou de prepelita ascuns intre niste frunze de nasturel; o lipie preparata cu bere si modelata in forma de creanga de copac, de care au fost lipite niste frunze folosind o pasta de furnici; o floare care avea in mijloc ceva despre care nu-mi amintesc decat ca a fost bun si ca m-a facut sa rad. (Acum poate si pe voi.)

noma_mazilique-2

noma_mazilique-3

Ati inteles ceva din enumerarea de mai sus? Ati retinut ceva in afara de furnici? Nici nu aveati cum. Experienta in sine nu e ceva ce poate fi redat. Si aici imi vin in minte cuvinte mari, comparatii cu catedrale si focuri de artificii. Chestii ieftine si de efect discutabil, care insa nu reflecta claritatea gusturilor sau dinamica aromelor. Ce se vede e ca am avut muschi verde in farfurie.

Au mai urmat niste “placintele” cu ridichi.

noma_mazilique-4

Arici de mare din Insulele Feroe, cu fulgi de alune de padure verzi

noma_mazilique-5

Paine cu unt fermentat (moldoveanca a cerut inca o portie dupa ce-a terminat-o pe prima)

noma_mazilique-6

Boabe de fasole la gratar cu visine, frunze, flori, verbena si sos de rosii verzi afumate

noma_mazilique-7

Langustine din Insulele Feroe, inabusite in unt afumat, cu ceapa la gratar si marinate impreuna cu petale de trandafir si lavanda

noma_mazilique-10

Mazare decorticata, pe o tarta facuta din prune sarate de anul trecut si petale de flori de anul asta (mhm, exact) cu flori de maghiran.

noma_mazilique-12

King crab la abur, in sos de galbenus

noma_mazilique-13

Frunze adunate in acea dimineata, unse cu unt si facute la gratar (Va rog sa nu va dati ochii peste cap cum a facut The Boy – caruia i-am si mancat portia, cu aceasta ocazie. A fost unul dintre felurile care mi-au placut cel mai mult. Nu pentru ca frunzele erau cel mai bun lucru pe care l-am mancat in viata mea, ci pentru ca a fost o demonstratie de finete, tehnica si viziune reprezentativa pentru René Redzepi. Mai exact, pentru mine acea farfurie reprezinta filosofia care sta la bazele Noma, despre care aberez extensively mai jos – folosirea ingredientelor locale, chiar daca sunt unele neconventionale, descoperirea de noi surse de hrana, dar si de gusturi, transformarea unor resurse limitate intr-un avantaj creativ. Practic, cum ar fi zis bunicii mei, sa faci din rahat bici.)

noma_mazilique-15

Aici deja mi s-a parut un moment potrivit pentru sampanie.

noma_mazilique-16

Au mai urmat si alte feluri – toate din peste si fructe de mare – dar cum spuneam, o sa evit sa le fac pomelnicul aici.

noma_mazilique-11

noma_mazilique-20

noma_mazilique-21

Din cele patru deserturi am sa spun doar ca unul a fost muschi gatit in ciocolata. A fost minunat.

noma_mazilique-23

noma_mazilique-24

Ni s-au mai intamplat si niste alte vinuri, unul mai tulburel si mai biodinamic decat celalat, dar n-o sa intru in detalii. The Boy can bitch about it in comentarii cat vrea.

noma_mazilique-19

noma_mazilique-18

De cand Noma a fost numit prima data cel mai bun restaurant din lume, in topul San Pellegrino, in 2010, la sapte ani dupa ce Redzepi il deschisese, restaurantul a devenit subiect de infinita admiratie si in nenumarate cronici, mii de articole, sute de interviuri, o triada de monografii consistente, o puzderie de emisiuni tv si vreo trei documentare. Datorita acestora – sau chiar dimpotriva acestei voluminoase exegeze – nimeni din cei care nu au fost la Noma nu sunt mai aproape de a intelege de ce merita locul acesta atata adulatie. Mult din ce s-a scris pana acum este atat de hiperbolic, aproape hagiografic, incat restaurantul poate induce cu usurinta un sentiment de respingere, o atitudine acida sau macar o abordare cinica a subiectului.

Dar lucrurile se dovedesc a fi ceva mai profunde decat poate sa cuprinda o privire sceptica.

 

Bucataria si laboratorul

Dupa masa, am fost invitati sa facem un tur al bucatariilor. “Vreti sa le vedeti?”. Ce intrebare. Pe toata durata mesei am stat cu ochii pe bucataria de sticla, de altfel primul lucru pe care-l vezi atunci cand intri in restaurant. Fiecare fel de mancare a fost adus la masa si prezentat de cate un bucatar, iar acum ne asteptau toti, salutandu-ne cu fete zambitoare de la bancurile de lucru, preparand sosuri, pesti si fructe de mare, montand farfurii cu precizie si delicatete incredibila. Organizarea din bucataria de la Noma e mai fluida decat cea clasica, din bucataria franceza. Brigada nu este segmentata pe responsabilitati diferite. Fiecare dintre bucatarii de aici trebuie sa stie cum sa gateasca si sa monteze fiecare fel de mancare din meniu. Nimeni nu vorbeste – ar fi imposibil sa se auda peste muzica care bubuie in boxe (si, in mod ciudat, nu ajunge pana la mese). Toate sarcinile sunt indeplinite rapid, cu o energie bruta, aproape maniacala.

noma_mazilique-26

noma_mazilique-27

Iesind afara din bucatarie, imediat langa usa din spate e gratarul cu carbuni, care este preferat tigaii sau cuptorului datorita aromei pe care o imprima. Aici se prepara multe ingrediente, atat carnea, cat si legumele. Inclusiv frunzele.

noma_mazilique-28

La etaj sunt alte bucatarii, la fel de pline. In cea in care se prepara ingredientele ce urmeaza sa fie asamblate mai jos, patru interni curatau, bob cu bob, mazarea pentru tarta pe care o mancasem mai devreme.

noma_mazilique-30

Alti opt decupau felii de rubarba pe care le asezau apoi ca pe niste petale pentru “trandafirul” pe care l-am primit la inceputul mesei.

noma_mazilique-29

In total sunt peste 35 de interni veniti din toata lumea pentru sansa unui stagiu alaturi de René Redzepi in bucataria de la Noma.

Pe un colt de masa stateau sase tavi cu cruste de tarte umplute cu crema de migdale, gata sa intre in cuptor.

Ce sunt astea?”, intreb eu.
“E desertul pentru masa noastra”, imi raspunde cea care ne face turul, unul dintre bucatarii de la Noma, care la randul ei a venit din Italia in Danemarca pentru a incepe ca intern, modeland la inceput sute de trandafiri de rubarba.
“Ah, deci aici e mancarea adevarata”, spun eu. N-a apreciat nimeni gluma. (Poate pentru ca era proasta).

La acelasi etaj se afla si bucataria de teste. Aici bucatarii dezvolta noi feluri de mancare ce urmeaza sa intre in meniul de la Noma. Munca la unul singur dureaza intre 80 si 90 de ore, iar in fiecare saptamana sunt elaborate 6 noi feluri.

noma_mazilique-32

noma_mazilique-31

Coborand inapoi in curtea din spatele restaurantului, afara a inceput ploaia. Asa ca suntem luati sub o umbrela si dusi pe o scara abrupta din metal care urca in niste containere. Aici este laboratorul in care alti bucatari din echipa Noma lucreaza la proiectele culinare care implica centrifugi, camere cu diferite temperaturi si umiditati, fermentare, plus multe alte procedee pe care n-as putea sa le explic pentru ca, sincer, nu le inteleg.

 

In continuare pentru Noma

Redzepi a anuntat de ceva vreme inchiderea restaurantului. Februarie este ultima luna in care se va mai putea merge la Noma in forma actuala, pentru ca mai tarziu in 2017 urmeaza sa se reincarneze sub forma unei ferme urbane, unde bucatarii sa poata creste chiar ei mai multe dintre ingredientele pe care urmeaza sa le foloseasca in noile meniuri.

Redzepi si echipa lui au gasit un nou loc, mult mai mare, pentru proiectul lor ambitios. In prezent aproape abandonat si acoperit in graffiti, acesta va oferi suficient loc pentru noul restaurant, precum si spatiu pentru birouri, sala de sport, dar si gradini pentru legume si ierburi aromatice, o afumatoare, cuptoare de piatra, o bucatarie de fermentare, una de teste, alta de prep, un atelier pentru producerea de vesela si tacamuri.

Noma a fost deschis in 2003, pe vremea cand René Redzepi avea doar 25 de ani. In acest demers, s-a asociat cu un antreprenor, care deja avea un serviciu de catering si un lant de brutarii (a carui paine nu a servit-o niciodata la restaurant), si un designer de mobila (ale carui sfaturi le-a respins in mod sistematic). La acel moment, Redzepi terminase scoala culinara si avea deja in spate noua ani de de experienta acumulata la unul dintre cele mai bune restaurante din Copenhaga, dar si un stagiu la elBulli, sub Ferran Adrià.

Dupa cum a povestit in The New Yorker, luase masa la elBulli si imediat dupa ce  a terminat de mancat s-a ridicat si s-a dus direct la Adrià, caruia i-a cerut un job. Acesta i-a spus sa ii scrie o scrisoare, ceea ce Redzepi a si facut. Cateva saptamani mai tarziu, a primit prin posta o oferta, impreuna cu contractul de munca. A stat la elBulli doar un sezon, pentru ca in acest timp a reusit sa obtina urmatorul sau job – in bucataria lui Thomas Keller, de la nu mai putin faimosul restaurant French Laundry din Napa Valley, California.

Dupa aceste experiente s-a intors in Copenhaga. Gatea la Kong Hans Kælder ceea ce era caracterizat drept Scandinavian French, cand s-a ivit momentul pentru a avea propriul lui restaurant.

Cand Noma a fost deschis, in februarie 2003, filosofia pe care Redzepi a pus-o in spatele acestuia a fost ca mancarea servita trebuie sa se bazeze pe geografia locului din care provine. Accest concept s-a dovedit a fi complicat si restrictiv, chiar si pentru un bucatar ambitios, foarte interesat sa creeze ceva complet nou. El nu a vrut sa ia ingrediente pe care pur si simplu sa le inglobeze in feluri de mancare, si cu care sa adapteze retete deja existente, dar totusi asta s-a intamplat la inceput. Mancarea era buna, dar nu era a lui. Baiatul care n-a putut sa intre la liceu si care acum vorbeste cinci limbi straine, publica articole in The Guardian si New York Times si tine conferinte la Yale stia foarte clar ce vrea sa faca.

Acum 13 ani, ideea de a avea un restaurant gastronomic bazat doar pe ingrediente nordice era hilara si aproape utopica. Nu puteai avea un restaurant de prima mana fara ingrediente iconice pentru ce inseamna lux, cum ar fi foie gras si caviar. Primul lucru pe care Redzepi l-a facut in stabilirea conceptului de bucatarie nordica a fost sa stabileasca ce nu va include meniul: ulei de masline – pentru ca maslinii nu cresc in Scandinavia, foie gras, ierburi de Provence, fructe exotice. Chiar si rosiile apar in meniu doar timp de o luna, cat sunt in sezon.

Asa ca s-a concentrat pe ingredientele care totusi abunda in zona: peste, arici de mare, stridii, felurite feluri de scoici. Dar restaurantul nu putea fi doar unul de peste. Asa ca bucatarii au inceput sa fie atenti la felul in care ingredientele se schimba de la luna de luna, astfel ca meniul a fost adaptat intr-un mod sezonier, orientat spre locavorism – doua concepte care acum guverneaza fiecare aspect al restaurantului, de la mancare la tacamurile folosite , la mobila si decorul natural si pe alocuri auster.

noma_mazilique-8

noma_mazilique-9

In prezent, in meniul de la Noma nu exista niciodata mai putin de 6 ingrediente (dar de obicei – mult mai multe) care au fost culese si adunate (foraged) din padurile din jur si de pe de pe plajele din apropiere. Cum au fost frunzele, lichenii, florile, unele ciuperci si fructe care s-au regasit si in meniul pe care l-am incercat eu. Peste 90% din tot ce se regaseste in meniu a fost pescuit, cultivat, cules, adunat sau crescut intr-o raza de 100 de kilometri de restaurant. In vreme ce multi bucatari celebri mai triseaza cand vine vorba de ingrediente locale, cu totii recunosc ca Redzepi nu face asta niciodata. Bucataria actuala de la Noma este pe cat de exotica in tehnici si asocieri, pe atat de restrictiva geografic. Singurele exceptii prezente in meniu – si atunci, rar – sunt ciocolata si cafeaua.

Probabil ca totul suna mult prea scrupulos, aproape habotnic in aceste aspecte. Si poate meniul poate parea “botanic” in ochii unui client care a venit acolo, pur si simplu, sa manance. In final, rezervarea a fost facuta la un restaurant, asa ca pretentiile de a fi hranit, mai ales daca tii cont de nota de plata de la final (un meniu costa, fara vin si bauturi, 256 de euro, iar o masa in doi poate cu usurinta sa ajunga la 800 de euro, in functie de vinul pe care il comanzi) sunt complet justificate.

Dar ce cred ca ar trebui retinut din aceasta experienta de catre cei care, asemeni mie, au avut ocazia sa ia masa la Noma, dar si aspectul de care ar trebui sa tina cont cei care planuiesc sa rezerve o masa acolo (fie pana in februarie, fie in noua locatie ce urmeaza a fi deschisa), este ca o vizita aici este in primul rand o experienta si trebuie tratata ca atare. Cu mintea deschisa.

Principiile de la care Redzepi nu s-a abatut, dogma autoimpusa de la care nu s-a dezis, dar mai ales inteligenta sa in folosirea resurselor locale si devotamentul sau pentru ceea ce e, in final, un scop plezirist au reusit sa creeze aceasta experienta. Dar mai mult decat atat, o filosofie si o mostenire cultura care demonstreaza ca, oriunde in lume, e posibil sa gatesti folosind doar ingrediente locale, si chiar sa faci performanta din asta.

//

In curand, tot ce imi va ramane din aceasta experienta este acest articol prea foarte lung. Noma asa cum am ajuns sa o stiu se va inchide, amintirile mi se vor sterge usor din memorie si vor face loc unora noi, dar cu ce voi ramane din aceasta experienta este o infinita apreciere pentru munca unor oameni care vor sa faca o diferenta, dar si cu aceasta senzatie de futilitate a incercarii de a povesti ce face un restaurant ca Noma special.

Background research: The New Yorker, The Guardian, The New York Times, Tasting Table, Wired

Later update: Citeste si ce parere a avut The Boy despre experienta la Noma. Cu totul si cu totul diferita.

 

S-AR PUTEA SĂ-ȚI MAI PLACĂ
Comentarii (13)
  1. ileana says:

    I’m gonna be a hater, but I really need to get this off my chest:
    I don’t like B.
    Aceastea fiind zise, o sa scroll-ui inapoi in sus sa termin articolul

  2. laura says:

    Mi-a placut foarte mult articolul . Si cred ca placerea ta de a fi fost acolo se simte in fiecare propozitie . Asa ca ai dreptate , nici nu mai conteaza ce anume exact era in farfurie , oamenii aceia si-au atins scopul de a -ti oferi Experienta .
    Acestea fiind spuse nu inteleg cum reusesc domne sa faca trandafirii aceia din rubarba..Si ma roade curiozitatea de afla totusi ce a comentat The Boy in timpul si dupa masa . Perspectiva masculina , ca sa zic asa .

  3. Stefan says:

    Totul e foarte tare, frumos, habotnic si realist.
    Dar cum ai reusit sa mananci atat de multe feluri?! Nu ma refer la bani, ci la diversitatea prea mare de gusturi. Cum poti sa faci trecerea de la unul la altul? Ai baut mult, nu?

    • Cristina Mazilu says:

      atat dimensiunile portiilor cat si alaturarea felurilor in meniu sunt foarte atent gandite, astfel incat sa nu te ridici de la masa nici prea plin, nici prea bulversat.
      unele feluri actioneaza ca palate cleanser si, oricum, succesiunea lor este construita astfel incat felurile sa fie complementare.

      nu, nu am “baut mult”.

  4. Irina Is says:

    Ahh, nu a fost de loc prea foarte lung articolul, as mai fi citit inca o data pe atat, asa de bine te transpune in experienta pe care ai trait-o. Am vazut recent episodul lui Bourdain la fata locului si imaginile se pupa de minune cu descrierea ta, am avut aceeasi senzatie de rightness, parca l-ati facut impreuna. :)

    • Cristina Mazilu says:

      bine ca mi-ai amintit! eu n-am vazut episodul inainte, ca nu am vrut sa-mi fac prea multe idei si asteptari bazate pe experienta lui Bourdain, iar cand m-am intors am uitat sa ma uit & compare. will get right on it! multumesc :-)

  5. Irina Is says:

    Da, neaparat trebuie vazut, e din acelasi film! :)

  6. […] Cristina Mazilu a fost la restaurantul Noma. Care este unul dintre cele mai bune din lume, pe locul 1 în diverși ani trecuți. L-am văzut pe bucătar în câteva episoade din Mind of a Chef, are niște idei complet diferite de ce fac alții și crează preparate cu ingrediente total atipice. […]

  7. eM says:

    Mi-a placuuuut sa citesc postul asta! Mult mult de tot! Orice imi aminteste de Copenhaga … Am umblat multisor prin Europa si orasul asta ramane in fruntea topului meu, no matter what. Ati avut timp sa-l vizitati mai pe indelete? Apropos de Noma – evident nu visez sa ajung vreodata acolo. But when in Wonderful Copenhagen – am zis ca ar fi dragut sa vedem si noi celebrul restaurant pe dinafara, of course. Nu stiu cum se face, dar orientati in spatiu cum suntem, ne-am invartit prin Christianshavn si nu l-am gasit. Se insera si am abandonat misiunea. :-)

  8. Foarte frumos articolul, felicitari.. Sampania bauta de tine la Noma este Cuvee Resonance de la Marie Courtin pe care o gasim si in Romania pe http://www.champagne-room.ro

Comenteaza
Follow on Instagram