Chez Mazilique

Frequently Asked Questions

 

De multe ori sunt intrebata cum functioneaza acest blog. Chiar stiu sa gatesc? Fac eu retetele? Cine-mi face pozele? Scriu despre produse doar daca sunt platita? Fac cronici de restaurante? Primesc multe cadouri? Si tot asa.

Azi nu stiu ce aveam in prosecco, ca m-am apucat sa raspund la toate aceste intrebari. Dar inainte, sa ma explic putin.

Blogul asta e jucaria mea

E un proiect care s-a nascut dintr-o combinatie de plictiseala si pasiune. Aici nu sunt jurnalist, nu sunt nici bucatar (cele doua meserii pentru care chiar am o diploma), aici nu am ca reguli decat pe cele pe care mi le-am facut singura, deci fac cam ce ma taie capul si o fac cu toata inima.

Si pe bazele acestor premise abordez toate aspectele de “business” legate de blog. Dar sa trecem la intrebari.

Traiesc de pe urma blogului?

Nu. In prezent am reusit sa ajung la un sistem destul de echilibrat, cu care sunt foarte multumita. Am un job de zi cu zi (sunt publisher la BBC Good Food Romania), am diferite colaborari (ofer consultanta pentru restaurante si diverse branduri, in special de food) si apoi exista proiectele pe care le fac prin intermediul blogului.

Publicitatea pe blog

Lucrand la Good Food stiu exact cat de complicata e relatia dintre advertiseri si reviste. Iar ultimul lucru pe care vreau sa-l fac este sa-mi compromit contentul sau imaginea. De aceea fiecare proiect pe care-l fac este adaptat si ajustat pentru a se potrivi cu propriul meu set de reguli. Asta inseamna ca de multe ori trebuie sa spun nu si sa refuz contracte cu suficiente zerouri cat sa ma gandesc de doua ori. Dar stiti cum e atunci cand scoti din frigider o bucata de carne si te intrebi – “O fi stricata?”. Regula e ca daca ajungi sa-ti pui problema, cel mai bine e sa o arunci. Nu merita sa risti. La fel de simplu e si cu proiectele. Daca imi pun problema ca o anume asociere nu e ok, ca un produs nu e bun, raspunsul vine repede. Nu m-am gandit niciodata ca o sa fac bani cu blogul, asa ca asta nu e o prioritate si contractele refuzate nu reprezinta nicio pierdere.

Dar exista si proiectele pe care le accept. Si acestea pot lua mai multe forme.

Sunt bannerele care din cand in cand apar in sidebarul blogului (multe dintre cele pe care le vedeti acum apartin unor business-uri care pur si simplu imi plac foarte, foarte mult si pe care vreau sa le sustin, cum sunt Mio Bio, Pain Plaisir, Simbio, The Liquor Store and such).

Apoi exista advertorialele pe care le scriu, si care sunt sponsorizate de diferite branduri. Chiar daca acestea sunt niste postari platite, faptul ca pe blog nu poti delimita clar publicitatea de editorial (asa cum intr-o revista ai machetele, care – cel putin la nivel teoretic – se diferentiaza clar datorita layoutului) m-a obligat din start sa fiu foarte selectiva. Doar faptul ca exista un incentive financiar si un tag care marcheaza postarile drept “advertorial” nu inseamna ca m-a disociat complet de respectiva postare. Pentru ca, spre deosebire de o pagina publicitara dintr-un ziar sau revista, pe un blog personal tot contentul este unul pe care trebuie sa ti-l asumi (cel putin eu asa cred si asa fac). Asa ca, tot ce trece pe aici trebuie sa ma reprezinte intr-un fel si sa-si gaseasca un loc in viata mea, fie ca-i vorba de o maslina sau de-o masina.

Dar, ca sa fie totul foarte clar – orice postare pentru care am primit vreun fel de recompensa (bani, servicii, produse – anything) este marcata ca atare, cu tagul advertorial.

De asemenea, proiectele pe care le dezvolt prin Mazilique au iesit deja de mult timp din paginile blogului si au trecut si in offline. Asa ca acum se intampla sa calatoresc “in interes de blog”, sa organizez sau sa particip la petreceri si lansari, sa incerc produse noi, sa testez meniuri si sa degust vinuri. Evident ca e misto si logic ca imi place, doar de asta am ales sa fac asta.

La ce spun ‘da’

La produse si servicii pe care le folosesc si care-mi plac. E atat de simplu. Puteti sa ma credeti pe cuvant, n-am endorsat niciodata si nu m-am asociat cu ceva ce n-as folosi. Asa ca puteti rasfoi postarile pe care le gasiti sub tagul ‘advertorial’ si veti gasi doar branduri care isi aveau deja un loc in viata mea, fie in frigider, fie prin alte locuri.

Dar sa fim seriosi – cine-si imagineaza ca mananc doar organic, bio si extra-uber-super-natural, se inseala. Rau de tot. Imi plac chipsurile britanice cu otet si sare de mare, uneori beau sucuri fara zahar, dar cu cofeina, abuzez de bauturi sparkling si alcoolizate, iar pana acum un an fumam foarte-foarte mult.

De-a lungul timpului, mi s-a atras atentia ca, din dubla mea pozitie de editor Good Food si blogger culinar ar trebui sa fiu un soi de exemplu. Dar eu aleg sa fiu in continuare egala cu mine, fie ca asta inseamna sa fiu aroganta peste limita suportabilitatii, sa vorbesc/scriu in romgleza, sa ard cate-o tava de placinte, sa port ce-mi trece prin cap si sa ma port cum am chef. Pentru ca un job nu-mi ofera automat validare si o importanta mai mare. Doar faptul ca sunt mai expusa nu ma face mai desteapta, mai interesanta si nici nu-mi ranforseaza alegerile. Si, sa fim seriosi, statutul de “persoana publica” nu mai inseamna nimic special. Toti ne putem face auziti si vizibili, dar asta nu ne face automat ascultati si urmariti. Din fericire exista acum contexte in care selectia se face natural.

La ce spun ‘nu’

Simplu – la orice nu-mi place si nu ma reprezinta. In viata de zi cu zi e un lux pe care nu mi-l pot permite intotdeauna (asta nu inseamna ca nu incerc!), asa ca blogul a ramas aceasta oaza de asa-am-eu-chef.

Sunt ingropata in cadouri de la firmele cu care colaborez?

Nu, insa primesc uneori atentii din partea multor branduri. Dar cum nu le-am solicitat niciodata, nici nu simt ca acestea ma obliga in vreun fel. Scriu sau vorbesc despre ele daca produsele imi plac, daca exista un context potrivit, daca chiar e vorba de ceva ce-as recomanda. Chiar daca asta inseamna ca de multe ori ignor aceste cadouri si ca nu voi mai primit niciodata nimic de la respectivii. Big whoop.

Kitchen Victim

Este un “pet project” pornit de mine si Ana Morodan, la care au pus umarul Catalin Opritescu, Vlad Constanda si Mihai Dina. E un proiect pe care am ajuns sa-l indragesc foarte mult, fiindca e foarte fun (pentru noi, cel putin), chiar daca in spate e mai multa munca decat pare (si de cat ne-am imaginat si noi ca va fi).

Kitchen Victim e un proiect care nu ne aduce bani si care costa mult, si de asta are nevoie de sponsori. Poate la un moment dat se va autosustine, dar sunt sigura ca mai e mult pana atunci.

Stiu ca unii dintre voi ajung sa se uite la un episod si sa concluzioneze ca e o tampenie. Dar uite cum am gandit eu lucrurile: am un job unde ma iau foarte in serios, plus o gramada de alte proiecte in care nu-mi permit sa glumesc sau sa gresesc cand vine vorba de mancare. Asa ca vad Kitchen Victim ca pe o supapa de relaxare cand vine vorba de mancare. Pe cuvant ca-i bine venita!

Stiu ca in ultimii ani sunt tot mai multi chefi care arunca cu farfuriile de pamant in mod public ori de cate ori cred ca s-a comis vreo crima impotriva foie gras-ului. Unii, uneori, chiar cred ca au dreptate. Dar de cele mai multe ori sunt prea patrunsi de importanta propriei persoane. (Nu ca eu as fi mai breaza – nu doresc nimanui sa fie la masa cu mine atunci cand primesc o friptura de vita sau un piept de rata overdone, ori cotlete de miel gri). De aceea zic sa tragem putin aer in piept si sa radem pentru ca “si proastele gateste”. Am facut proiectul asta in parte si ca sa-mi amintesc de ce am inceput sa gatesc – pentru ca e misto, pentru ca ma poate relaxa, pentru ca imi place sa pregatesc mancare pentru prieteni si, cel mai mult, pentru ca iubesc felul in care oamenii se aduna in jurul mesei.

Fac recenzii de restaurante?

Nu. Pana acum n-am vazut pe nimeni in Romania care sa o faca la nivelul la care consider ca ar trebui sa se ridice aceste cronici. Si nici eu nu cred ca as fi in stare. Pentru ca nu ai nevoie doar de un condei bun si de o mare pasiune pentru mancare. Doar faptul ca-ti place in aceeasi masura sa gatesti acasa si sa mananci in oras nu te recomanda. Ai nevoie si de o vasta, vastaaaa experienta care se poate dobandi doar in timp, vizitand sute de restaurante de toate felurile – de la trattorii pitoresti la restaurante cu stele Michelin si pretentii apretate. Trebuie sa te expui la cat mai multe experiente de acest gen pentru a putea apoi judeca ce se intampla intr-o sala de restaurant. Sa stii ca o carciuma nu se judeca doar dupa o vizita sau doar dupa niste criterii ce tin de pret si marimea portiei. De asemenea, trebuie sa fii suficient de educat in domeniu incat sa stii sa nu compari mere cu pere. Restaurantele pot fi la fel de fabuloase, fie ca servesc tocane si prajituri de casa, fie ca experimenteaza cu bucataria moleculara Dar asta nu inseamna ca sufera comparatie. Discutia e lunga si nu cred ca are sens sa o dezvolt acum.

Eu una nu ma consider nici pregatita si nici suficient de experimentata pentru a face cronica de restaurant. Cititi oricare dintre review-urile scrise de Jay Rayner de la The Guardian si poate o sa intelegeti mai bine de ce.

Dar asta nu ma impiedica sa fac recomandari. Nu sunt multe restaurantele care chiar imi plac, dar sunt atent alese.

Imi scriu singura postarile?

D’uh! Pai doar cine s-o faca? Si chiar e o sursa continua de stres, pentru ca 1) nu am intotdeauna timp (asa se face ca am povesti de acum un an si retete de acum doi pe care n-am apucat sa le public) si 2) de ceva timp (adica vreo doi-trei ani, asa) ma simt foarte burned out, ceea ce inseamna ca-mi gasesc foarte greu cuvintele (nu ca inainte de asta as fi fost vreun talent al condeiului tastelor, but still).

Planul meu e sa postez cel putin o data pe zi, dar, dupa cum s-a constatat, nu prea mi-a iesit. Not yet, anyway.

Imi fac singura pozele?

Da! Din 2007 folosesc un Canon (dupa 7 ani de 30D, in 2014 am trecut la un full frame – 6D) si un obiectiv de 50mm.

Inca o chestie

Mie imi place foarte mult cum s-a dezvoltat blogul asta in ultimii ani, chiar si in ciuda (super)puterii mele de procrastinare.

Si imi place foarte mult ca, incet-incet, a devenit o sursa de venit. Nu stiu de ce transformarea unui proiect intr-un business e vazuta de multe ori ca fiind un lucru negativ, intotdeauna asociat cu un compromis in calitate si valori. Eu una sunt impacata stiind ca fac in continuare fix ce-mi place si ce am chef.

Ba chiar sunt fericita pentru ca jobul meu (sau, ma rog – joburile) inseamna proiecte creative, intalniri cu oameni misto, descoperirea unor locuri fabuloase si o joaca cu idei in continua dezvoltare.

La Good Food lucrez cu o colega minunata, care nu doar ca ma suporta, dar e si foarte cool, inteligenta, organizata si pasionata. Cand ofer consultanta pentru restaurante sau business-uri food related am de-a face cu oameni misto, cu care impart aceeasi pasiune pentru mancare. Iar blogul asta e, pentru mine, the ultimate happy place.

Toate astea sunt un sistem care s-a construit in timp – peste 5 ani –, iar faptul ca nu am vazut niciodata blogul ca pe o sursa (principala) de venit si nu monetizarea lui nu a constituit niciodata o prioritate, mi-a permis luxul de a refuza colaborari, parteneriate si contracte pe care nu le-am considerat potrivite.

Nu caut sa ma imbogatesc, dar vreau sa fie clar: imi place sa am suficienti bani cat sa-mi cumpar bilete de avion, rochii bleumarin si camasi albe, portbagaje pline cu prosecco, cremant, cava, franciacorta, sampanie si orice mi-e pofta sa mananc, fie ca e slanina sau Beluga poleit cu aur. Nu ma deranjeaza foarte tare ca cineva mi-a spart spoilerul de la masina, important e ca merge aerul conditionat si ca am benzina cat sa ma duc pana la Cluj daca am chef de mielul ala fabulos de la Baracca. Nu sunt obosita pentru ca nu am am fost anul asta intr-o vacanta de relaxare, sunt foarte fericita ca am putut sa vad multe alte locuri frumoase si sa fiu implicata in proiecte care sa-mi placa.

De ce am scris toate astea?

Pentru ca voi, cei care ajungeti pe aici, cred ca sunteti foarte misto si n-as fi vrut sa-mi intelegeti gresit demersurile, asa ca am raspuns la intrebarile pe care le-am primit de-a lungul timpului cu toata sinceritatea. In final, faptul ca va tot intoarceti m-a facut sa nu abandonez blogul, ba chiar sa-l transform intr-un proiect la care am lucrat cu cea mai mare consecventa de care am dat dovada pana acum. (Poate nu pare mult, dar pentru o persoana ca mine, cu un attention span cat al unei vrabiute, e mare lucru).

Va rog sa-mi spuneti daca mai aveti alte intrebari sau comentarii. Dar incercati sa fiti blanzi si simpatici – eu tocmai am darmat zidurile de aparare si n-a fost usor :-)

YOU MIGHT ALSO LIKE

  1. Matrioshka says:

    Am citit cu atentie toate randurile de mai sus. Le-am savurat cu o cafea alaturi si doua Virginii mentolate. Te simt aproape de mine, cititorul tau, iar cu asta inchei scurtul comentariu: multumesc, felicitari, keep it up, u make me smile and salivate :)

  2. ale says:

    Nu te cunosc, nu ma cunosti dar, prin postarea asta, mi se pare ca ti-ai deschis sufletul fata de mine, cititorul, intr-un mod onest si fun. Imi place mult sa te citesc, esti altceva, ca un pahar de prosecco la o petrecere unde toti beau vin.
    Keep doing what you are doing, it is great!

  3. Gianina says:

    Woman,u make my day…intamplator am dat de tine si te-am citit pe nerasuflate la o sticla de Deutsche Sekt….esti minunata ,Keep it up like this and give me more of u….love love love

  4. […] noua înfăţişare a blogului, despre Cristina, însă cred că cea mai bună descriere a sa este acest editorial în care răspunde atât de […]

  5. Marilena says:

    Citind blogul tau am invatat sa fac banana bread si muffins. Tot tu m-ai inspirat sa gatesc niste retete delicioase. Ceea ce faci aici e minunat si ador sa te citesc! Sa ne traiesti! ;)

  6. Alisa says:

    Draga Mazilique, cu riscul de a intra in zona asta periculoasa a cliseelor, esti o adevarata sursa de inspiratie! Te urmaresc cu inima si ochii plini de bucurie de atata timp, si am invatat de la tine ce inseamna curajul de a fi your true self and proudly show that to people / readers. E greu sa multumesti lumea, sa te expui prin cuvinte si sa lasi totusi lumea sa te cunoasca. Te admir si prin monitorul asta am prins drag de tine.

    La cat mai multe pahare de prosecco rece si efervescent (pe masura personalitatii tale) si atatia cititori cat sa te trezesti ani la randul cu a huge smile on your face!

    • Cristina Mazilu says:

      Draga Alisa, cliseele sunt minunate! Iti multumesc si sa stii ca ma bucur de fiecare data cand aud ca cineva revine aici cu drag!

  7. Roxana Pascota says:

    Buna Mazilique!:) Datorita blogului contesei Morodan am dat de tine. Mi-a facut mare placere sa citesc rubrica “about”. Felicitari pentru o mare fel de a scrie. Cred ca toti cei care ajung sa iti strabata randurile trag aceeasi concluzie: nu se poate sa fi altfel decat o persoana extrem de placuta, sincera, directa si gurmanda, of course:) Deci, la cat mai multe post-uri care imi alunga plictiseala si imi fac stomacul sa chioraie, aici in birourile colorate de la Amazon Germany! Ma duc acum sa verific daca policita firmei imi interzice sa pun sampania la rece in frigider nostru din cantina…

Insta Moments

  • 50 shades of golden (retriever, get it?)
  • Mornings in the #testkitchen at @mazilique_studio

#poppyseed and #lemon #pancakes, with #maplesyrup and #butter 
#breakfast #sweet #instagood #openkitchen #communaltable
  • Midnight throwbacks 
#taiwan
  • what @ananaie said 
#light #lunch at @mazilique_studio - #salmon #greenbeans #avocado #potatoes #chicory #salad
  • #Pizza time! Recipe on the blog and link in profile
  • Throwback to one amazeballs #breakfast w/ @oana_misha in our @mazilique_studio #teambuilding in #London
  • trust your gut, hug your dog, eat a donut
  • (very) late mornings in the #testkitchen at @mazilique_studio w/ #scrambledeggs and #scallions
  • Happy days at @mazilique_studio - #fluffy #ricotta #pancakes