Take me home

Last night, an impromptu visit to my mother, 300 km away from Bucuresti aka Hell on earth. Mama are o curte plina cu flori, o gradina mare si o terasa racoroasa. Casa are camere mari, iar in living as putea inghesui cu usurinta apartamentul din Bucuresti, care as we speek se incinge infiorator. Aici e ordine, liniste si parca si mai mult timp. Intr-o ora se pot face mai multe lucruri decat in alta parte… o omleta, o plimbare prin gradina (unde gasesti zmeura!), some chit-chat, some tv, some blogging, even some reading. Singura asemanare cu infamul apartament este ca frigiderul e la fel de gol – doar cateva chestii care nu pot fi folosite independent, inghetata, and some cookies intr-un dulap – well duh, like daughter, like mother! :p

Nevertheless, to me this is not home. Cand eu m-am mutat la Bucuresti casa nu era terminata inca si noi locuiam in alta parte. Odata cu schimbarea a disparut camera mea, cu toata dezordinea pe care doar eu o puteam intelege si descalci, cu toate nimicurile useless stranse prin liceu, cu scrisori scrise tot in aceeasi perioada si alte amintiri pe care le-am lasat acolo. Now I find myself homeless – un apartament inchiriat unde evit sa stau pe cat posibil (in care din octombrie si pana in aprilie e prea frig, iar din iunie pana in septembrie nu se poate sta de caldura si unde ordinea si curatenia nu pot fi intretinute – paranormal de-a dreptul…), doua casa in ale parintilor mei in my hometown, unde in fiecare dintre ele am cate o camera in care nu stau si nici nu voi sta nici macar o saptamana adunata pe an.

Curent status: Homeless & frustreted de ce ar putea insemna “acasa” pentru mine. Ce frumos ar fi fost ca gradina mare si casa de la iesirea din oras sa fi fost parte din copilaria mea.

…

“Ce-ai pierdut?”

“Nimic, caut o papadie” “A cam trecut vremea lor” “Nu, am vazut eu una azi dimineata”