Rosticeria Fiorentina, in Bruxelles

Cand am fost prima data in Belgia, in iulie anul trecut, my dear-dear friend M, unul dintre cei fix trei oameni din viata mea cu care daca discut despre mancare stiu sigur ca vorbim aceeasi limba, mi-a recomandat cateva restaurante. Unul dintre ele era Rosticeria Fiorentina, o carciuma micuta de pe langa Comisia Europeana.

“Te duci acolo si comanzi asa: paste aop (aglio, olio e pepperoncino, pentru neofiti), friptura de vita cu piper si o sticla de vin. Nu vinul casei – iei o sticla de vin”, mi-a zis el. Am bagat la cap si am rezervat o masa pentru pranzul de inainte de intoarcerea-n tara.

Ajung acolo si descopar un restaurant mic, de familie, cu pereti albi si mobilier simplu, cu pahare din sticla groasa si cu picioare mici si butucanoase, si fete de masa din hartie. “Hai ca o sa fie bine”, imi zic. Cu toate mofturile mele, restaurantele astea imi dau mereu o senzatie de bine si promisiunea unei mese cinstite.

Si am facut exact ce mi-a spus M. Aproape. Asta pentru ca, apparently, nu inregistrez toate negatiile dintr-o propozitie (“nu te imbraca cu rochia aia, e prea scurta”, “nu mai lua inca o sticla de prosecco, e prea mult”, “nu mai vorbi asa tare, te aude toata lumea”, “nu mai manca asa mult” din motive evidente; and so on). Asa ca am luat vinul casei, ferm convinsa ca prietenul meu enervant de pre(ten)tios si pe alocuri adorabil de snob asta imi recomandase. (Oh well, wasn’t until I posted a picture on Facebook that I got publicly shamed for my bad choice in wine) (doar de data asta, nu in general. desigur).

Dar nu despre asta era vorba. Ce vroiam sa va spun e ca daca ajungeti prin Bruxelles si aveti chef de o friptura de vita, impiedicati-va pe Rue Archimède 45 si n-o sa regretati. Comandati una cu piper (proaspat zdrobit, nu sos de piper sau alte variatiuni pe tema), eventual medium rare, asa cum am facut eu si cum vedeti mai jos, si dupa aia multumiti-i si voi lui M. ca mi-a zis de locul asta.

A fost una dintre cele mai misto fripturi pe care le-am mancat. Prin urmare anul asta, inainte sa plec la aeroport, am facut din nou un detour pe langa Comisia Europeana si m-am oprit la locul cu pricina.

Am comandat la fel, dar am plusat cu o portie de paste trofie home made, cu pesto proaspat. De asemenea ceva ce va trebui repetat.

In incheiere am punctat un sorbet de lamaie, fresh si racoritor, cat sa-mi sterga senzatia ca tocmai mancasem (ca) o vaca.

Bottom line, nu stiu daca anul viitor mai ajung la Werchter, dar cu siguranta o sa ma intalnesc cu prietenii mei acolo ca sa mancam impreuna inca o friptura in sange, bine tavalita prin boabe de piper crapate-n patru.