In love cu ridichi
Una dintre chestiile pe care le apreciez eu cel mai mult la un fel de mancare e the crunchiness factor. De asta “ard” de multe ori chestii. E intentionat, bah! Ca sa fie crocant. Si tot de asta se uita ciudat chelnerii la mine cand le zic ca vreau omleta/painea/friptura etc arsă. Nici nu glumesc si nici nu-s nebuna. Dar daca zic ca vreau “bine facut”, ce-mi aduc ei it’s not even near what I want.
Insa la ridichi nu e cazul de mofturi. Sunt perfecte. Nu trebuie sa le zic eu nimic, sunt gata crocante. Si faptul ca au o usoara iuţeală makes them perfect (ca si portocalele, ciresele si zmeura, daca tot veni vorba. doar motivele-s diferite :P) 
Dar ca sa nu spuna cineva ca bat campii (altought it’s obvious), am facut o salata de ridichi, pe care le-am combinat cu cealalta pasiune turbata a mea – patrunjelul (care nu e niciodata suficient, la fel ca si rozmarinul. eh, don’t bother keeping track, it’s plain weird :P) 
Later edit: am flashback-uri cu povestea Ridichea Uriasa pe care mi-o citea mama cand eram mica. Hehehe
Era povestea aia in care venea la smuls ridichea din pamant toata suflarea din ograda, asa? Da’ nu-mi aduc aminte sfarsitul. Oricum, eu am indraznit sa-ti daruiesc un premiu pentru minunatele postari… daca vrei sa-l iei, e la mine pe blog.
mda.. buna intrebare :D
cica s-a prins soarecele de coada pisicii, pisica de catelus, catelusul de nepotica, nepotica bunica, bunica de mos, mosul de ridiche si trag, trag… şi ridichea s-a smuls. pam pam. personal, cred ca au cazut toti in fund :D
si multumesc de cadou, mononoke :X