Home made pizza

Acum cateva saptamani am fost la picnic with friends, dar n-am apucat sa sa povestesc decat unul dintre hiturile zilei (the beautiful chocolate chip cookies). A doua lovitura la temelie a fost home made pizza, care a primit un calificativ foarte bun din partea Ioanei, ca inca mai am penele un pic umflate de atunci :P

In alta ordine de idei, abia astept sa fac pizza din nou. A iesit mult mai bine decat ma asteptam – subtire, crocanta, just lovely. Iar mirosul de drojdie (that was a 1st la mine-n casa) mi-a adus aminte painea facuta de bunica mea.

Ca multe-multe alte feluri de mancare, eu nu mai facusem niciodata pizza. Deci evident, nici aluatul aferent. Asa ca toata distractia a fost pe teren virgin si numai prin magie cred ca am reusit sa o scot la capat asa onorabil.

Dupa ce am consultat oracolul Jamie, unde am gasit o retzeta de aluat, m-am bagat si eu la treaba, respectand mai mult sau mai putin indicatiile pretioase.

Cum eu vroiam sa fac o singura pizza, am pus niste drojdie proaspata in 100-150 de mililitri de apa calduta si am lasat-o la caldurica sa faca bulbuci. Dupa vreo juma’ de ora in care o pazisem degeaba si fara rezultatele asteptate, timp in care am sunat-o inclusiv pe mama sa o intreb wtf is drojdia giving me attitude, am hotarat sa amestec zeama bejulie si sa o torn peste o gramajoara de vreo 300 de grame de faina (plus un praf de sare) pe care o imprastiasem pe masa si-n mijlocul careia facusem un fel de gaura.

Dupa ce am amestecat usurel, aducand faina din exterior in interior, am adunat o gramajoara rotunjoara. Cum mie mi s-a parut cam uscatel aluatul, mi-am urmat logica si instinctele ce nu cunosct niciun fel de reguli de brutarie si am turnat niste (prea multa) apa calduta peste. Asa ca a trebuit sa completez din nou cu faina (ce retzeta exacta, nu?:p) Ah, uitasem – undeva in toata treaba asta cred ca am strecurat si-o lingura de ulei de masline.

Pe la acest moment, micuta mea bucatarie scaldata in lumina diminetii era de fapt inceţoşata de un nor de faina. Si eu in mijlocul lui. Cert e insa ca cineva acolo sus iubeste carbohidratii la fel de mult ca si mine, pentru ca in final am reusit sa ajung cu aluatul la o consistenta care sa-mi placa. Am facut din el o bilutza dragutza pe care am pus-o intr-un castron, acoperit de un servet de panza, la crescut. Dar ca sa nu astept doua ore, am asezat castronul pe un ochi de aragaz si am aprins un altul apropiat, ca sa fie langa caldura si tot procesul asta sa mearga mai repede. Insa pentru ca am trisat, dumnezeul carbohidratilor m-a pedepsit – bineinteles ca m-am intors in bucatarie ca sa vad ca prosopul cu care acoperisem aluatul pus la dospit luase foc. Practic, am dat foc la bucatarie. Tot practic, nu s-a intamplat nimic – doar putina panica si o carpa aruncata la cos. Ce conteaza e ca, in final, aluatul s-a cam dublat (triplat?) in volum :)Acestea fiind zise, am luat sucitorul si am intins o foaie subtire de aluat, patrata, pe care am pus-o in tava de la cuptor, pe care inainte asezasem hartie de copt, sa-mi iau de-o grija ca nu se lipeste :)
Pentru ca era o pizza pentru toata lumea, un coltisor a fost vegetarian pentru Ioana, un altul mai picant pentru mine, si restul – cu de toate pentru ceilalti.

Am pus-o in cuptorul incins la foc potrivit (cica 200 grade C), pe primul raft de sus, ca sa nu se arda pe fund. Si cum statea ea acolo cumintzica, eu, ramasa in continuare cu considerabil de mult aluat, am zis sa mai fac una. Asa ca am mai luat o bucata de coca si am intins-o pe blat. Iar pentru ca boschetzelul de rozmarin din ghiveciul de pe pervaz tocmai se uscase putin, am luat firele pe ducă si le-am presarat peste aluat. Pe deasupra am mai pus apoi doar niste sos de rosii si mozzarela, urmand ca atunci cand pizza va fi gata coapta, sa pun si niste frunze proaspete de busuioc.

Dar in momentul asta eu deja ma aflam in febra bucătărelii. Nothing could stop me, asa ca am trecut la pizza nr. 3, tot rotunda, pe care am pus ce mi-a mai venit la mana.

Cand Ioana si George au venit sa ma ia, pizza x 3 asteptau frumos ordonate pe masa.
Dar nu! Isteria nu s-a terminat asa usor. For me to get closure, cand m-am intors acasa de la picnic, am luat si ultimul rest de aluat, pe care-l pusesem in frigider, si am facut niste mici turtitze – cu rozmarin, cu ceapa rosie de apa, cu masline si cu ceea ce par a fi niste resturi de salam si un ou batut :P