Atletism de zi cu zi // cate ceva despre un program incarcat (by choice)

Sunt deja cateva luni de cand spun oricui ma asculta ca asta a fost cel mai aglomerat an al meu de pana acum. Plec din tara cam o data pe luna, din Bucuresti tot cam asa, iar in rest tot fug intre intalniri, sedinte foto, testari de meniuri si iar intalniri. Cand nu se intampla asta incerc sa scriu, sa citesc, sa gatesc, sa mananc, sa beau, sa fac planuri. Daca am noroc, reusesc sa le si implementez.

[The glorification of busy nu e ceva ce se aplica paragrafului de mai sus. Sunt ocupata pentru ca asa am vrut eu, pentru ca liberul arbitru inca imi functioneaza. Si imi place sa am programul plin (plus ca folosesc culori pentru diferite calendare, asa ca de fiecare data cand imi verific agenda e ca si cum an unicorn just puked my schedule for the next month. such fun).]

Acum cateva saptamani, Claudiu a scris despre mine niste chestii tare frumoase. Zicea ca:

“Ati auzit de conceptul work/ life balance? Uitati de el. Pentru ca atunci cand exista pasiune pentru ceea ce faci, ideea de munca dispare. O mie si unu de proiecte incep sa incapa in viata ta fara sa faci eforturi nici macar sa intelegi cum este posibil. Sa va dau un exemplu din viata reala. Cristina Mazilu, aka Mazi, reuseste sa conduca o revista de succes, Good Food, sa tina un blog iubit de toti amatorii de mancare buna (practic, mai toti oamenii normali), Mazilique, sa calatoreasca mult, sa rada permanent cu prietenii atat live cat si pe social media, sa lucreze la seriale multimedia online si multe altele. Credeti-ma, nu e usor. Pentru un om obisnuit ar fi istovitor. Dar cu vointa si mult exercitiu se poate ajunge la performanta. Nu oricine poate alerga la un maraton, dar oricine poate ajunge sa o faca daca vrea cu adevarat si se dedica acestui scop. Asta este de fapt Cristina. Un performer al sarcinilor de zi cu zi, facute cu zambetul pe buze. Chapeau!”

La cat de tare m-a emotionat, nu pot sa sper decat ca are dreptate (cu toate ca am indoieli, pare ca-s mai eficienta, mai muncitoare si mai misto decat in real life).

Astazi, intr-un interviu, am fost intrebata care e cea mai mare realizare a mea. Intrebarile astea care parca cer verdicte definitive ma baga tot timpul intr-o zona de blanc total. Care e cea mai buna carte pe care ai citit-o? Care e reteta ta preferata? Care sunt cele trei lucruri pe care le-ai lua cu tine pe o insula pustie? NU STIU. Habar n-am. I’m a realist, I’m a romantic, I’m an indecisive piece of s**t (cum ar spune baietii de la The Cribs). Habar n-am care-s cele mai frumoase sau mai importante lucruri din viata, de asta nici nu imi place sa ma limitez la o selectie. Am ales sa-mi traiesc viata astfel incat sa fac cat mai mult  din ce-mi place, si asta a ajuns sa insemne, de fapt, ca fac cat mai multe lucruri. La fel ca-n bucataria mea in care am inghesuit peste 300 de farfurii si probabil deja saci de condimente, la fel ca in biblioteca care geme de carti ce acum sunt revarsate peste tot prin casa (by the way, ce inseamna cand ai 19 carti pe noptiera? ca esti ambitios sau doar cel mai mare procrastinator in viata?), la fel am ales sa-mi mobilez si viata cu tot felul de lucruri, emotii, situatii si oameni care-mi aduc placere, bucurii sau (if lucky) ma fac fericita.

Si asa am ajuns sa fac multe lucruri. Sa calatoresc mai des decat am timp sa impachetez si despachetez, sa ma implic in proiecte care ma inghit cu totul, sa fac din agenda mea un tetris in care (pare ca) nu mai incape strecurat nimic, doar pentru ca apoi sa incep un alt exercitiu, cel in care invat sa-mi fac timp.

Cand m-am apucat de gatit in mod clar nu aveam timp pentru asta, motiv pentru care primele retete pe care le-am pregatit, acum niste ani in urma, se intamplau noaptea, undeva dupa ora 23:00, cand terminam munca in redactie. Asta a fost prima lectie ca timpul nu e ceva ce ai, ci ceva ce (iti) faci.

Tot atunci am invatat putina pasiune can go a long way. Si asa intr-un an (plus altii ce-au urmat) viata mea s-a transformat si schimbat intr-atat astfel incat acum pot sa scriu randurile astea cu siguranta cuiva care pare sa aiba raspunsurile la niste intrebari. (Sigur ca imi lipsesc, dar ce am reusit totusi sa fac este sa gasesc un traseu pe care sa-l parcurg cu foarte, foarte mult chef. De munca, de viata, de mancare si bautura, de concerte si calatorii, de bilete de avioane si planuri, de arogante spontane si extravagante efervescente.

Si, ca sa reiau/raspund la cele spuse de Claudiu: da, nu e usor. (Dar nu ma plang, ci ma bucur – daca ar fi fost, m-as fi plictisit rapid. Acum pot sa ma bucur de provocari si satisfactii pe masura.) Da, nu alerg un maraton, dar incerc sa fac performanta in puzzle-ul asta de care depinde felul in care imi traiesc viata.

//

Eu am fost desemnata atlet de zi cu zi de catre prietenii mei, la propunerea Prigat. Daca vrei sa descoperi (si alti) atleti de zi cu zi, oameni care au obstacole de depasit la fiecare pas si le fac fata cu succes, fa cunostinta cu ei pe pagina de Facebook a campaniei.