–

Santierul

Am demolat pereti, am spart pardoseala, si apoi a trebuit sa incepem sa construim. Cu vraful de planse si proiecte facute de Eliza in brate, m-am trezit pe santier, intr-o situatie de diletantism total. Nu mai fusesem asa pafarista de cand ma angajasem reporter pe muzica la Mediafax si a trebuit sa scriu prima data despre Festivalul Enescu.

Zi de zi eram la santier incercand sa dau niste indicatii despre ceva la care nu doar ca nu ma pricepeam, dar nici macar nu intelegeam. Iar dimineata de dimineata eram trezita de un telefon care, invariabil, incepea cu: “Domnisoara Cristina, avem o problema!” si discutiile continuau pe parcursul zilei cu tot felul de intrebari la care nu aveam niciun raspuns (in prima faza pentru ca nu intelegeam intrebarea, in a doua pentru ca pur si simplu nu stiam raspunsul) – “Care e cota pardoselii?”, “Care e puterea maxima instalata?”, “Ce strat suport vreti sa folosim?”. (Intr-un final am inceput sa gasesc raspunsuri, apoi chiar si solutii, dar era deja sfarsitul santierului, deci usor tardiv).

Problemele care apareau dimineata, cu precizie mai buna decat a alarmei care nu mai apuca sa sune, erau de tot felul – m-am trezit ca ploua prin tavanul din baie, am descoperit ca mai toti peretii sunt strambi si ca rar gasesti un unghi de 90 de grade in tot spatiul, ca pardoseala are diferente de nivel de pana la 10 centimetri, ca geamurile armonica au de fapt balamalele stricate si, in general, ca totul e mai greu, mai complicat si intotdeauna mai scump decat credeam initial.

In general ma bucur de siguranta faptului ca tot ce am vrut sa fac am reusit sa duc la capat (ce nu am reusit, probabil ca a fost cu succes maturat sub un covor printr-un simplu mecanism de autoaparare). Dar cu Mazilique Studio n-a fost asa – dimpotriva. Niciodata pana in iarna asta nu m-am indoit atat de mult de pasii pe care i-am facut si deciziile pe care le-am luat. Au fost cateva luni bune in care am fost prinsa intr-un soi de roller-coaster emotional din care nu reuseam sa ies – faceam greseli, le reparam, faceam progrese, apoi descopeream alte probleme, iar cand reuseam sa ies putin la lumina si sa iau o gura de aer, cand imi dadeam voie sa ma entuziasmez pentru ca in final terminasem ceva – de construit un perete, de terminat instalatiile sanitare, de varuit o grinda – altceva se intampla. Ceva prost, desigur, care cel putin in mintea mea capata proportii catastrofice. Si o luam de la capat. Si din nou.

De exemplu, intr-o zi m-am trezit cu trei gauri in pardoseala de la baie. Din alea de vedeai spatiul de la nivelul inferior. Cand am intrebat ce-i cu ele mi s-a spus ca sunt sifoanele de scurgere. Cand ne-am uitat pe proiecte am vazut ca ei de fapt se ghidasera dupa plansa care arata schema gaurisera ceea ce de fapt era marcat pe plan ca spot de tavan. Aceeasi pozitie, doar nivelul era diferit. Si asta e doar o intamplare de care-mi aduc aminte razand.

Pe 26 februarie, la exact trei luni de cand incepusem efectiv santierul, am terminat. Apoi am facut curat, am mutat mobilierul, am adus in studio toate jucariile de bucatarie care-mi sufocau casa si le-am pus la locul lor. Totul era gata si aproape ca-mi venea sa ma bucur de rezultat si, mai ales, de faptul ca am ajuns la final cu lucrarile. Am montat chiuvetele la baie si bucatarie, am dat drumul la robinetul de apa calda si m-am spalat pe maini de tot praful pe care-l adunasem despachetand cutii.

Zece minute mai tarziu, ii inundasem pe vecinii de sub mine. Rau. Dupa cum s-a dovedit, o teava din pardoseala era sparta. Dar habar nu aveam unde. Ceea ce trebuia sa fie o reparatie de zece minute a fost una care a durat fix o saptamana. Am spart un sant lung de sapte metri in pardoseala proaspat turnata si finisata, a trebuit sa mut o parte din bucatarie (cum s-a dovedit, teava sparta era fix sub insula, ca sa facem lucrurile mai interesante), am turnat din nou mortar epoxidic, am asteptat sa se usuce, a urmat slefuire, revopsire, asteptare, iar un strat de vopsea, and so on. Atunci cand credeam ca e gata, iar se intampla ceva.

La primul dry run pe care l-am facut bucatariei am constatat ca sigurantele sar de fiecare data cand vreau sa folosesc un ochi de la plita sau sa incalzesc unul din cele doua cuptoare. Nici vorba sa pot pune doua oale pe foc sau doua tarte in cuptor. Asa ca am revenit la a petrece quality time cu electricienii.

Au fost cateva luni in care am trait cu ceea ce eu am zis ca e un elefant care mi s-a asezat pe diafragma – un fel de panica ce se instalase si care de multe ori ma paraliza. In timp ce toata lumea ma intreba ce urmeaza sa fac la studio, eu ma intrebam ce a fost in capul meu. Cand unii ma felicitau pentru proiect, curaj sau mai stiu eu ce pasiune li se parea ca vad in privirea mea deja destul de tulbure, eu ma intrebam daca totusi asta nu e cea mai mare greseala a mea de pana acum.

Pentru ca in spatele entuziasmului meu – care a existat intotdeauna, dar care de cele mai multe ori ajungea sa fie inecat in problemele care apareau, dincolo de instagramele colorate cu azulejos alb-albastre, erau toate tampeniile pe care le faceam. Am facut masuratori gresite, am ales materiale nepotrivite, am intarziat lucrarile pentru ca nu puteam lua o decizie (sau nu stiam cum), am pierdut timp pentru ca nu am fost mai bine organizata, am obtinut niste rezultate mediocre pentru ca nu am fost mai atenta. Si in tot acest timp, mi-am facut nervii franjuri. Dar aveam intotdeauna prieteni care sa ma ajute sau macar care sa ma asculte. Si pentru asta sunt cel mai recunoscatoare.

To be continued

__________

Foto – Catalin Georgescu