Burnout vs. Timeout // From where I stand

Acum doua saptamani, pe bancheta din spate a unui Uber, am oftat atat de adanc incat 1/ am crezut ca mi-am rupt o coasta; si 2/ domnul dragut si atent care incerca sa-mi mute fundul de la studio pe o terasa prea incinsa de soare a crezut ca m-a umflat plansul. Eram doar obosita.

//

In curand fac 32 de ani. Pare mult, pentru ca in cea mai mare parte am ramas cu apucaturile de la 23. Intre timp insa, maturitatea (maturizarea?) cativa ani in plus mi-au adus o constientizare a faptului ca viata mea, ce urmeaza sa se intample maine sau peste 5 ani, tine doar de mine, de felul in care o construiesc si o traiesc. (Mda, marile mele realizari se invart in zona unor platitudini redundante) (iar micile mele bucurii sunt niste clisee). Asa ca am facut-o cum mi-a placut.

Am gasit ceva ce imi place sa fac si pot sa fac bine – cat sa nu ma plictisesc (probabil cea mai mare angoasa cu care traiesc), sa fiu multumita, uneori chiar mandra, si cat sa nu am regrete. Si apoi am gasit ceva ce iubesc si ce las sa ma consume.

M-am inconjurat doar de oameni care-mi plac (si-mi plac mult). Mi-am construit un soi de independenta si mi-am luat cat de multa libertate am vrut.

Si din cand in cand, constant, (mi-)am testat limitele. Am inceput proiecte pe care nu stiam cum o sa le termin doar ca sa vad daca totusi reusesc sa o fac. Am editat prezenta celorlalti in viata mea, astfel incat sa stiu ca oamenii cu care raman sunt cei pe care ma pot baza. M-am urcat in masina si am plecat fara sa am vreo destinatie anume doar ca sa vad unde ajung. Sa ma asigur ca pot schimba ritmul sau decorul, si undeva pe traseu sa ma conving ca tine doar de mine.

Am plecat in vacante singura ca sa ma asigur ca imi sunt de ajuns. In toti anii astia, masina si avioanele au devenit vehiculele vector ale sigurantei (si singuratatii) mele. Atat timp cat puteam sa plec, eram in control.

Si apoi o luam de la capat.

Undeva pe parcurs am invatat ca singurul mod in care pot creste in vreun fel sau altul – profestional, emotional (probabil ca si in kilograme) – e doar daca ma scot din zona de comfort. Exercitiu care mi-a fost foarte greu sa mi-l asum. E ca si cum, voluntar, i-ai cere cuiva sa-ti traga o mama de bataie, doar ca in situatia asta te iei singuri la suturi.

Ultima data cand am incercat exercitiul asta la scara mare a fost in toamna. Undeva intre o vacanta in Transilvania si un weekend getaway in Sicilia am hotarat sa ma apuc de studio. Asa cum am povestit la Creative Mornings in primavara si la Food Bloggers Conference saptamana trecuta, am facut-o fara un business plan, fara exceluri, doar cu capriciile deciziilor mele. Ce a urmat am mai spus, dar ce s-a intamplat odata ce am terminat nici eu nu puteam sa intuiesc.

Intre timp s-a inchis Good Food, eu am inceput ceva ce altii l-au calificat drept antreprenoriat, am trecut printr-un santier, prin multe nopti de insomnie, mi-am petrecut Revelionul pe canapeaua de acasa pentru ca – pur si simplu – mi se parea prea greau sa ma ridic si sa merg 10 minute down the street, pana la petrecerea unde ma asteptau prietenii mei.

Anotimpurile s-au schimbat, lucrurile s-au mai linistit, dar nu si eu. Asa ca undeva pe la final de primavara, cand pe strazi plutea miros de tei, iasomie si caprifoi, eu m-am gasit chinuita de o neliniste care ma facea sa ma urc pe pereti, un dor de duca care ma ardea pe interior si imi usca orice urma de chef – de munca, de viata, de orice.

Undeva in goana mea dementa dupa whatever-it-was-that-I-was-chasing – pentru ca nici mie nu-mi mai era neaparat clar – obosisem. Zilele se scurgeau cu aceeasi usurinta cu care eu as inota prin melasa. But there was nothing sweet about it.

Si toate lunile care trecusera, cu toate emotiile si exercitiile mele de a ma pune in situatii noi si complicate doar ca sa ma uit apoi la mine cum incerc sa rezolv un fel de puzzle that now was my life, ma consumau cu forta si velocitatea cu care abordez eu un hot-dog stand.

Si intr-una din zilele in care ma uitam pe pereti gandindu-ma ca totusi nu le mai suport ingustimea, mi-am dat seama – I needed a timeout.

Nu mai plecasem intr-o vacanta din noiembrie. Fuckin’ s**t, nu mai iesisem din Bucuresti de mai bine de jumatate de an. Pentru cineva care si-a trecut pe cartea de vizita “wanderluster”, era ceva profund gresit in toata situatia. Dupa ani de zile in care esti obisnuit ca tot ce tine de viata ta sa iti fie sub control, nu intelegeam cum ajunsesem aici.

Dar nu cred ca oamenii sunt, in esenta, victime ale unui soi de hazard. Things don’t just happen. Nu a fost primul burn-out prin care am trecut, stiu sigur ca nu o sa fie ultimul. Din fericire, diferenta era ca stiam cu ce se vindeca – o pauza, o schimbare de ritm, si/sau de decor. Cu alti pereti la care sa ma uit, dar mai bine o plaja, o mare, sau o padure si un munte. Ideal toate.

Asa ca, undeva intre un rasarit pe plaja din Vama Veche trait saptamana trecuta cam la fel cum o faceam in facultate, si o cina care urmeaza sa se intample in seara asta la Valea Verde, I started to feel like my old self again.

Aveam nevoie de o pauza pentru a ma intoarce inapoi la mine. Probabil ca lucrurile magice se intampla in afara zonei de confort, asa cum scrie pe Pintrest. Lucrurile bune vin de acolo, dar pe parcurs mai ai nevoie si de momente de timeout.

//

Daca acum patru ani va povesteam ce-mi face chef de viata (recitind, vad ca mai nimic nu s-a schimbat, deci I’m on the right track), iar anul trecut ce ma face sa fiu un “atlet de zi cu zi”, acum vroiam sa subliniez cat de important e sa iti iei un timeout.

Prigat a facut anul acesta un studiu menit sa afle care e rolul pauzelor in rutina romanilor si cum aleg ei sa se bucure de ele. Eu as prefera sa fie lungi si dese pentru ca – stiti voi – succese :-))

• 72% dintre români consideră pauzele foarte importante şi îşi doresc să aibă mai multe momente de timeout pe parcursul unei zile
• Pentru cei mai multi, cea mai importanta pauza e cea de pranz
• iar 36% recunosc că reuşesc să se bucure de un moment de respiro abia odată la câteva ore bune, de cele mai multe ori la cafea si/sau alaturi de colegi
• 43% isi gasesc timp cate jumatate de ora pentru o pauza, si de cele mai multe ori, si-o petrec la plimbare, citind, sau uitandu-se la filme
• Si da, 73% dintre noi simtim nevoia de mai multe momente de pauze pe parcursul unei zile

Mai multe detalii despre rezultatele studiului Prigat puteti gasi aici, iar aici puteti urmari noul spot video.