Încercări imperfecte de liniște. Cărți poștale de acum o lună

În urmă cu 4 luni eram în mașină, ugly crying my way to work. Acum stau într-un port și aștept o barcă care să mă ducă undeva cât mai în larg. Sper să mă lase acolo. Poate mai ies eu din când în când. Sper să nu. Vă rog eu, nu.

17 Septembrie

Fanari e genul de tavernă la care merg localnicii. “Mănânc o dată pe zi acolo”, mi-a spus Giorgos când mi-a făcut prezentarea micului sat de pescari în care am ajuns. Nu pentru că aici ar fi o bucătărie “autentică” (whatever that even means), ci pentru că mâncarea e cinstită și predictibilă. Și eu aveam nevoie de predictibilitate, de o bere rece și de un vas de lut plin cu musaca.

Anul ăsta m-a pus în genunchi pe coji de nucă și nu pentru că s-ar fi întâmplat ceva, ci mai degrabă pentru că nu s-a întâmplat nimic. Am învârtit aceeași rotiță de hamster până ce m-a scuipat centrifuga în decor.

Dar hai să nu mai fac atâtea încercări de metafore forțate – sunt în burnout și, decât să mă dau cu capul de colțul unei mese de inox pe care n-am șters-o bine la final de tură, am ales (cu greu și cu vinovăție, dar și cu mult privilegiu) să îmi zvânt anxietățile la soare pe o mică insulă. Foarte mică. Doar 400 de oameni, 27 km² și niciun șezlong. De jur împrejur e cea mai turcoaz apă pe care am văzut-o vreodată altundeva decât în pozele de pe Instagram ale altora.

Abia aștept să nu stau pe un șezlong. Și să mă uit ca proasta-n baltă toată ziua.

18 Septembrie

De la casa în care stau, cocoțată pe un mic deal, cobor pe malul mării urmând o potecă bătătorită de alții înaintea mea. Fără să am un plan, am început să merg de-a lungul coastei, descoperind plaje după plaje, mici golfuri liniștite, stânci abrupte, case pătrate, albe, cu ferestre albastre și bougainvillea în loc de umbrele.

Unpopular opinion: niciodată nu mi-a plăcut în Grecia – prea multe dealuri pârjolite de soare, prea mulți creveți lăsați necurățați, prea mult “merge și așa”. Pur și simplu nu i-am prins farmecul.

Și acum, brusc, totul mi se pare minunat. Așa a fost mereu aici?

Pare că nu Grecia s-a schimbat, ci eu. Cred că vreau să mă întorc și în primăvară. Vezi? Nici n-ai ajuns de 24 de ore și deja ai plecat iar într-un viitor incert. Te-ai dus și ai uitat că acum ești pe plajă și ți se încălzește berea.

19 Septembrie

Aici e foarte multă liniște și nu se întâmplă nimic, așa că timpul se scurge cu blândețe. Mă trezesc dimineața și îmi fac cea mai aproximativă cafea. E pentru prima dată în 4 ani când nu folosesc un cântar și un termometru.

O beau pe terasă și mă gândesc la singurele două decizii pe care le am de luat pe ziua de azi 1/ să merg 3 sau 15 minute până la plajă? și clasicul 2/ eu ce mănânc?

Fără to-do listul zilnic, simt nevoia să planific ceva – orice. Altfel e greu să-mi dovedesc că am făcut ceva cu ziua asta.

Mă culc la loc. Dorm 20 de ore. Ce privilegiu să pot irosi o zi. (De parcă odihna e timp pierdut, nu câștigat.)

22 Septembrie

Am ajuns pe plajă – cea de la capătul plimbării de 15 minute, care are avantajul de a fi dotată și cu o tavernă. Îmi întind prosopul sub un pin care se chinuie să facă umbră. Doar vântul etesian e singurul care mă mai poate mișca de aici.

E atât de multă tihnă, și eu nu știu încă cum să mă bucur de ea, pentru că mintea mea e antrenată ca și în cele mai calme momente să caute un ascuțiș al vreunui gând pe care-l credeam pierdut. Odată ce-l găsește, îl șlefuiește pe toate părțile până ce scoate cea mai tăioasă muchie. La final, când eu sunt deja obosită de la tot zgomotul acestei freze mentale, la fel ca o pisică care-ți aduce-n pat un șoarece pe care l-a omorât, mintea mea îmi prezintă produsul final: un gând atât de intruziv că ar trebui să vină cu girofaruri.

___

Deci eu ce mănânc azi? La taverna de pe plajă găsesc în fiecare zi alte GN-uri (adică tăvi de cuptor, pentru civili) pline cu mâncare gătită care-mi aduce aminte de copilărie, chiar dacă ce făcea bunica mea nu are nicio legătură cu asta. Îmi iau tocană de vită în rakomelo, cu sos de roșii și un pic mai multă scorțișoară decât mă așteptam, cartofi prăjiți din ăia adevărați și dolmades în viță de vie cu orez și multă mentă.

E minunat să mănânci tocănițe pe plajă, îmi spun în timp ce-mi torn un pahar din vinul ieftin și prost. Dar bun. Comfort food e acum și mai comfortable pentru că eu sunt desculță și îmbrăcată (mai aproape de dezbrăcată) într-un fel de sac albastru.

Mă uit în zare și nu văd altceva decât ce frumos e.

23 Septembrie

Pot ajunge dintr-un capăt în altul al insulei într-o oră. Două dacă mă mai opresc mult să casc gura la fiecare stâncă aurie care se prăbușește în valuri, la fiecare scaiete din drum, care a ales să crească dintre pietre, hrănit doar cu nisip și soare. Sau sare?

Totul mi se pare atât de frumos, că îmi umple sufletul de bucurie. Poate tot ce aveam nevoie erau de fapt niște barbuni prăjiți și o plimbare.

Dar încă nu am avut dimineața în care să mă trezesc și primul gând să nu fie arzu. Îl las pe pernă, și pornesc spre brutăria din sat.

Nu știu ce zi e azi și ăsta e, totuși, un semn bun.

26 Septembrie

Mi-am făcut o cafea și am băut-o pe terasă în timp ce ascult vântul cum se izbește de casele din jur. Azi va bate cu 50 de km/h, dar se va potoli până duminică.

Ce-o să mai fac azi? Abia aștept să văd ce fel de nimic o să aleg. Sper ca ziua să treacă greu și eu să mă bucur de tot timpul ăsta.

27 Septembrie

Vântul încă bate puternic, așa că mă adăpostesc pe terasa tavernei de pe plajă. Aici mi-a zis Giorgos că e cel mai ferit loc atunci când insula e răscolită de Meltemi.

“I can stay there for days just watching the sea”.
Are dreptate, și eu aș putea face asta zile în șir, chiar dacă nu am același antrenament.

“You can stay as long as you want. I will be here until Christmas“.
Bine că ești tu deștept, îmi vine să-i răspund.

Nu mi-am luat încă bilete înapoi și plecarea îmi creează anxietate. Mi-e frică să mă întorc, mă simt vinovată să rămân. Super, ce situație.

28 Septembrie

Am avut screen-time de 47 de minute toată ziua. Logic că am făcut un screenshot cu asta.

29 Septembrie

“Good morning, Cristina!” îmi spune Giorgos la 6.20 dimineața, prea vesel pentru ora asta.

“The problem is…”. Pauză lungă.

“Trebuie să mergem cu scooterul în port?”, întreb eu când el nu-și găsește cuvinte și eu nu îi găsesc mașina nicăieri în raza vizuală.

“Yes”.

Îmi pun șapca în cap, rucsacul în spate, mă urc pe scooter și îi pun o mână pe umăr în timp ce încerc să-mi aduc aminte ce trebuie să fac ca pasager ca să nu ne răsturnăm. Ultima dată când am fost pe scooter eram îndrăgostită și era să împrăștii o tarabă cu mangosteen în Indonezia. Am rămas cu dragostea pentru mangosteen.

E încă întuneric și, în drum spre port, începe să plouă, pentru prima dată de când sunt pe insulă. Mă bucur de această încheiere un pic kitsch, un pic poetică – e clar că vara s-a terminat pentru noi toți.

Cobor și îmi iau rămas bun, promit să mă întorc anul viitor. Giorgos îmi dă o pungă cu sare pe care a cules-o el de pe insulă și a uscat-o. “Să gătești cu ea la arzu”.

___

Dacă e ceva ce vreau să-mi amintesc atunci când ajung acasă e ca viața nu e doar în vacanță, pe o plajă cu apa turcoaz. Pot sa fac alte alegeri, pot să-mi iau câte un moment în care să mă bucur de o smochină coaptă, de 10 minute pe o bancă (sau mai bine – pe o barcă), de o după amiază în parc. Poate că uneori liniștea nu înseamnă pace, ci doar să nu te mai grăbești să pleci de lângă tine. ‘

“Te rog ține minte”, mi-am scris în telefon înainte ca ferry-ul să plece.

Mulțumesc că ai citit ce-am scris, poți să te abonezi la newsletter dacă vrei să primești în inbox următoarea postare.