4 ani de Mazilique Studio

23 Mar 2020, Cristina Mazilu

Azi e ziua de naștere a primului meu copil – Mazilique Studio (al doilea să zicem că ar fi Lumi-The-Golden-Retriever), pe al treilea îl așteptăm (don’t get too excited, șansele sunt să fie mai degrabă un castron strâmb din ceramică handmade de mine, decât ceva în varianta băiat/ fată/non-binary).

Azi se fac patru ani de când – după un șantier de șase luni în care îmi investisem toată energia, nervii și, se pare, absolut toți banii pe care-i aveam (am depășit bugetul alocat inițial de vreo trei ori, că doar nu era să-mi fi calculat și faptul că o să am nevoie de țevi sau becuri sau alte mofturi cum ar fi clanțe la uși) – am deschis Mazilique Studio.

Și fix înainte de prima cină programată la noul studio – cea în care urma să sărbătoresc împreună cu prietenii mei faptul că am o bucătărie mai mare decât apartamentul în care locuiam, pentru un motiv care nu era clar pentru nimeni la momentul respectiv (nici măcar pentru mine, eu doar voiam un loc de joacă și nu mă gândisem prea departe după asta) – am constatat că nu mai aveam decât vreo 200 de lei. Și atât.

Pentru cina respectivă, dacă voiam să mâncăm cu toții civilizat, ne-ar fi trebuit și niște tacâmuri (nu de atât de pui, cât furculițe și cuțite). Prietenii mei invitați la cină, care încă nu aflaseră cam în ce găleată mă băgasem cu acest Mazilique Studio, au vrut să-mi facă un cadou de casă nouă și mi-au transferat în cont niște bani, ca să-mi iau singură ceva, în eventualitatea în care ei s-ar fi prezentat cu vreun bibelou și eu le-aș fi dat cu el în cap.

Nu a fost cazul. Cu banii primiți, am cumpărat cuțite, furculițe, ba chiar și lingurițe.

Dana a făcut un punch. Zaira m-a ajutat cu toate lucrurile la care nu mă pricepeam (patru ani mai târziu, tot nu știu mai multe). Monica a adus ceai și sare. Iulia a așezat farfuriile la masă. Elena a prins rozmarin pe cartonașele pe care scrisesem numele fiecăruia. Eliza a adus o lavandă (care între timp a murit, dar ghiveciul e acum pe insula de la bucătărie și găzduiește toate lingurile mele de lemn). Sanziana a adus o iasomie (also dead, dar ghivechiul trăiește o poveste de dragoste cu o iederă). Dan a adus cele mai frumoase cești de cafea, pe care le folosim și acum (în patru ani nu am spart niciuna!). Ana-Maria a spus cele mai blânde încurajări pe care le-am auzit vreodată. Alex ne-a dat cele mai mari bear hugs din lume. Pe Ana aproape a umflat-o plânsul când a intrat în studio (și pe mine la fel, pentru că datorită ei mă apucasem de gătit, în urmă cu niște ani). Andra cred că a fost un pic mândră de mine, pentru că mă știe de când eram în liceu și ne făceam supă la plic. Cătălin a făcut pozele pentru care îi mulțumesc și azi. Oana m-a ajutat să gătesc prima cină de la studio, împreună cu Misha – prima mea colegă, care la momentul respectiv probabil că-și blestema zilele pentru că tocmai descoperea în ce c*^%t se băgase.

Apoi am stat cu toții pentru prima oară la masa din stejar, am aprins lumânările de la candelabru, am deschis o sticlă de bubbly (și mai multe). Am mâncat kisir și pui cu za’atar, cotlete de porc și plăcintă cu mere.

Apoi am deschis oficial. Și am făcut ce-am știut mai bine, dar am avut nopți nedormite și dimineți prea matinale, am avut facturi, chirii și salarii de plătit. Cumva, printre toate astea, am făcut din bucătăria asta deschisă cel mai frumos loc în care eu am lucrat vreodată. Patru ani mai târziu, avem aceleași tacâmuri.

Zilele astea sunt grele, ciudate și instabile. Dar așa a fost și viața mea de până acum. Mă plictisesc ușor în rutină, așa că rareori se întâmplă să mă găsesc într-o astfel de situație. Singurele lucruri pe care pot să mă bazez întotodeauna sunt schimbarea – și, în consecință, adaptabilitatea mea –, puterea pe care le au bunătatea, generozitatea și iubirea, dorința mea de-a mă simți bine cu mine indiferent de circumstanțe și – probabil cel mai important – felul în care, atunci când e nevoie, reușesc să găsesc resurse sau soluții. Reziliența.

Spoke too soon? Sper că nu.

Sper că, la fel ca alte mici business-uri locale, atât Mazilique Studio, cât și sfecluțele cu care lucrez și pentru care aș mânca și de pe jos de cât de dragi îmi sunt să ieșim cu bine din asta și să povestim nepoților amintiri din pandemie, când făceam tocană cu ce găseam prin frigider și pe bunica o usturau mâinile de la tonele de dezinfectant, (dar și de la ardeiul iute pe care-l scăpa în mai toate felurile de mâncare).

La mulți ani Mazilique Studio! Să fii întotdeauna luminos, cald și din când în când să se mai audă câte un dop de șampanie suspinând pe fundal.

Și acum un mic sales plug la final de anniversary rant (dar tot despre adaptabilitate, dragoste și reziliență e vorba și aici). Săptămâna trecută, împreună cu câțiva dintre clienții Mazilique Studio, am făcut un mic episod pilot și le-am livrat kitul Convivial At Home – adică 9 feluri de mâncare așa cum ne-ar plăcea și nouă să primim acasă în perioada asta.

Nu știu când o să mai repetăm figura – poate săptămâna asta, poate luna viitoare, poate când toată situația asta va trece, pentru că vrem să ducem mâncare oamenilor, dar în cea mai responsabilă formă posibilă. (Evident că ne spălăm pe mâini, că dezinfectăm, că avem mănuși, măști – the works).

Cât timp noi căutăm soluția, dacă vreți să aflați ce și când o să facem, lasați un mesaj pe la Mazilique Studio sau pe studio@mazilique.ro (sau pe unde mai credeți că ne găsiți, că de raspuns o să răspundem sigur :-)

Stay safe și fiți blânzi unii cu alții.

S-AR PUTEA SĂ-ȚI MAI PLACĂ
Comentarii (1)
  1. Ioana says:

    La multi ani, Mazilique Studio! Felicitari, Cristina pentru curaj si generozitate! :)

Comenteaza
Follow on Instagram